Ilie Stepan (muzician): „La noi nu se doreşte o descentralizare/autonomie administrativă pentru că se doreşte să se perpetueze sistemul de corupţie, care e generalizat la nivel de Bucureşti. Şi, din păcate, din tot ce am aflat eu, când e vorba de descentralizare, domnii care servesc „cauze” în Bucureşti (a se citi parlamentari, miniştri, şefi de partide) îşi dau mâna pe sub masă şi ţin de nodul acesta gordian cu dinţii. Aici nu mai există orientare politică, aici există doar interesul propriu, interesul de gaşcă şi, în cel mai bun caz, interesul de partid, care este de multe ori diluat de interesul de gaşcă. Pentru ei, nici nu intră în discuţie ideea de descentralizare. Nu, trebuie să depindem toţi de Bucureşti, să plecăm capul, ei să ne dea când consideră, cum consideră, cât consideră. De-asta nu se doreşte o descentralizare, ca să se păstreze mai departe pâinea şi cuţitul la ei. Pâinea e produsă de noi, cuţitul este la ei şi ei taie pâinea noastră cu cuţitul lor.”

Ioan Gârboni (director Filarmonica „Banatul”): „Simplu. Fonduri şi interese financiare şi politice!”

Cosmin Lungu (manager Librăriile Cărtureşti Timişoara): „Dacă îmi doresc un stat unitar, descentralizarea la momentul acesta ar destabiliza, pentru că banii din Banat, care acum merg spre zonele sărace, n-ar mai exista, iar astfel dezechilibrele apărute între regiuni ar rupe ţara. Normal că nu-mi place să văd şoselele din Banat pline de gropi, iar pe cele din Hunedoara mai mult decât europene. Şi îmi dau seama că dacă i s-ar întoarce Timişoarei banii pe care îi trimite la centru, situaţia ar fi alta. Aş vrea să cred că există suficientă chibzuinţă astfel ca sacrificiile unor generaţii de la 1918 şi dinainte să nu fi fost în zadar. România trebuie să-şi protejeze unitatea, fără ca asta să însemne exploatarea unora în folosul altora. Mizez pe o dezvoltare a regiunilor mai sărace, care să aducă egalitate de status.”

Marian Odangiu (scriitor, ziarist): "De ce nu se doreşte la noi descentralizare? Eu cred că există foarte multe motivaţii. Din păcate, cea mai mare parte a motivaţiilor ţin de zona politicului. Asta s-a întâmplat şi în epoca de dinainte de 1989 şi asta s-a întâmplat şi mai abitir după 1989. Întotdeauna Banatul şi Timişoara au fost un soi de ghimpe în inima celor care au condus ţara asta. Chiar şi înainte de război s-a întâmplat aşa. De-a lungul biografiei mele literare, am avut prilejul să cercetez şi să scriu, de pildă, despre un fenomen absolut unic în cultura românească – scriitorii ţărani din Banat, prin urmare să cercetez în profunzime o zonă a culturii româneşti care este realmente ignorată. Repet, motivele sunt convins că întotdeauna au fost de ordin politic.
Întotdeauna Banatul a fost vârf de lance. Ceea ce s-a întâmplat în 1989 este elocvent. Exista aici o extraordinară deschidere către ceea ce înseamnă valorile europene, către Europa Centrală, în primul rând, dar şi către Europa cea mare. Or, această deschidere a fost şi este şi, cu siguranţă, va fi întotdeauna extrem de diferită de deschiderea şi atracţia zonei de sud, de pildă, a României faţă zona Levantului, zona orientală, către zona turcească şi aşa mai departe. Probabil că acest pattern a stârnit întotdeauna nemulţumirea, a fost privit cam pieziş şi, de aici, sigur, consecinţa politică: această tratare a Banatului, în miezul unui paradox. Pentru că, dacă mergi, de pildă, la Bucureşti şi spui că esti timişorean, toată lumea exclamă, aşa, cu admiraţie: „Vai, Timişoara!”. Dar, de fapt, poate este şi invidie, poate este şi un soi de instinct de autoapărare al celor din Bucureşti faţă de ceea ce poate veni şi ceea ce este semnificativ, pregnant, cu impact venind dinspre vest. Noi, aici, la Timişoara, spre deosebire de restul României, nu trăim la est de vest, noi trăim chiar în vest. Asta este, cred, o deosebire fundamentală. România toată este la est de vest. Noi suntem în vest.
Cred, aşadar, că funcţionează un instinct de apărare. Timişoara, liniştit, poate fi capitala României. Şi, dacă ar fi capitala României, ar fi un lucru extraordinar de interesant, pentru că lucrurile ar fi cu totul şi cu totul altfel. Întotdeauna Timişoara a fost, cum ziceam, vârf de lance. Să ne uităm numai la marele performanţe de ordin, să zicem, citadin. În Timişoara a fost primul tramvai, Timişoara a fost primul oraş cu iluminat public, cu iluminat electric, Timişoara a fost prima, Timişoara a fost prima... Timişoara a declanşat revoluţia. Am stat o săptămână în marea singurătate a revoluţiei române şi nimeni nu mişca un deget. Asta este povestea.
Partea proastă este că, din păcate, foarte mulţi dintre bănăţeni ajung în Bucureşti, de pildă, pentru că în România continuă să funcţioneze această absolut imbecilă prejudecată că lumina trebuie să vină întotdeauna din capitală. Niciunde în lumea civilizată capitala administrativă nu este neapărat cheia de boltă a naţiunii, a ţării respective. Cultura engleză nu este generată la Londra, Parisul nu este capitala culturală a Franţei, Berlinul nu este capitala culturală a Germaniei şi aşa mai departe. Numai noi, românii, ţinuţi bine sub obroc de bucureşteni, trăim cu impresia asta, că lumina vine mereu de la răsărit.
Revenind, din păcate, foarte mulţi bănăţeni ajunşi în Bucureşti se „miticizează”, îmi pare rău că folosesc acest cuvânt în sens peiorativ. Politicienii de aici uită de unde au plecat. Toţi promit că vor face când vor ajunge la Bucureşti, dar, odată ajunşi la Bucureşti, unii chiar în structuri aproape de vârful puterii, nu mai fac nimic pentru Timişoara şi pentru Banat. Îşi aduc aminte, din patru în patru ani, că au plecat de aici, se întorc aici, promit din nou marea şi sarea şi apoi se întorc la Bucureşti şi lucurile nu se schimbă deloc. Au dreptate cei care spun că, din păcate, Timişoara este extrem de puţin implicată în decizia politică la nivel central, cu toate consecinţele de rigoare.”

Robert Şerban (scriitor, ziarist): „România a fost “modelată” după Franţa. E, cum spune Şerban Foarţă, “o clonă a Franţei”. Doar că la noi lucrurile se mişcă mult mai încet decât în sora mai mare. Sau decât în statele avansate economic ale Uniunii Europene. E importantă descentralizarea, iar ea se poate produce doar prin voinţă şi ştiinţă politică. Or, oamenilor care fac poltică în România le lipseşte şi una, şi alta.”


foto: Banatul istoric românesc; sursa: www.wikipedia.org