Vestul îşi propune ca prin opinii şi luări de poziţie să promoveze
valorile tradiţionale bănăţene şi descentralizarea economico-administrativă.

M.S. Regele Frdinand I Întregitorul – 89 ani de la trecerea la cele veşnice

M.S. Regele Frdinand I...

Vara anului 1927 a îndoliat întreg Regatul României. În noaptea de 20 iulie, Regele...[...]

Rege, de 87 de ani

Rege, de 87 de ani

În 20 iulie 1927 Mihai I a devenit, pentru prima dată, rege al României, după ce...[...]

Regina Maria

Regina Maria

În urma cu 76 de ani, la 18 iulie 1938, a trecut la cele veşnice Regina Maria, care a...[...]

CULTURĂ

Selfie cu Interioare - concert Alexandru Andrieş

Scris la: 26.09.2014, de: Mimo OBRADOV Print

Foto 1

Asemenea arhitecţilor care proiectează poduri ce leagă, peste ape, ţări şi popoare, Alexandru Andrieş şi-a schiţat cu mare măiestrie dar şi exactitate expresia artistică tocmai pentru a depăşi barierele gusturilor muzicale ale publicului larg şi pentru a comunica abil şi ceea ce nu a fost rostit, ce nu a fost cîntat.

Întâlnirile cu oamenii buni, încărcaţi cu energie şi intenţii pozitive se amprentează pe tuşul sufletului. După mulţi ani, la bună revedere, comunicarea continuă firesc, de parcă ar fi trecut doar o săptămînă - două de cînd nu v-aţi mai văzut şi vorbit. Aşa este şi în cazul întălnirilor cu Alexandru Andrieş, artist a cărui modestie umană parcă alimentează persuasiunea şi farmecul creaţiilor sale. Fără voce muzicală, dar cu o dicţie demnă de pronunţiile catapultive ale unui Dylan (care, să recunoaştem, nu are nici el o voce încântătoare), fără structuri muzicale complexe, dar cu mult rafinament, fără o poetică sofisticată, dar cu texte inteligente, sugestive, de o ironie care nu iartă, dar nici nu jigneşte sau de o sinceritate devastatoare (în cîntecele de dragoste), Alexandru Andrieş radiază un farmec irezistibil. Îmi spunea cineva - om de radio, cunoscător - că nu-şi explică faptul că muzicianul a înregistrat şi lansat spre public atîtea zeci de albume şi încă mai rezistă, din punct de vedere material, pe scenă. Toate aceste producţii costă ceva, muzica lui e subţire, simplă, pe nişte şabloane împrumutate şi totuşi se vinde. M-a pus pe gînduri nedumerirea acestui coleg de la Radio Iaşi. Argumentele lui sînt corecte, dar există ceva ce depăşeşte raţiunea cînd este vorba de arta comunicării prin muzica de cantautor. Dacă asculţi cîntecele lui Leonard Cohen fără să înţelegi textul (şi contextul) şi nu reuşeşti să intri în atmosfera pe care o sugerează, ţi se vor părea sărăcăcioase, lipsite de sclipire, poate chiar monotone, mai ales că-i sînt atît de reduse şi calităţile vocale. Are, în schimb, ceva inefabil, inexplicabil, ceva cu care te pătrunde şi-ţi atinge corzile lăuntrice. Aşa-i şi bardul din Braşov, dascăl la Arhitectură, la Bucureşti, umblător cu Interiorele prin ţară, care, iată, a ales să plece în acest periplu chiar din Timişoara. În România orice turneu este o adevărată aventură, nu poţi niciodată să prevezi situaţiile cu care este posibil să te confrunţi. Tocmai de aceea reuşita fiecărui concert este o victorie demnă de sărbătorit. După cele trei bisuri la care au fost chemaţi de un public cald, cunoscător al pieselor şi chiar al textelor, Alexandru Andrieş a descins în culise cu un zîmbet radios, bucuros că întîlnirea cu timişorenii a fost o reuşită. Sorin Romanescu, Ioana Mîntulescu şi, mai ales, Berti Barbera, care-şi încheiaseră deja misiunea (căci la ultimul bis a ieşit doar maestrul să ne spună, aşa cum o făceau cîndva Sonny Terry & Brownie McGhee, ce oraş „frumos” avem...) împărtăşeau aceeaşi satisfacţie confirmată de cei cîţiva colaboratori apropiaţi care au venit să-i felicite. A spune mai mult cu puţine cuvinte, a sugera o întreagă tradiţie muzicală, pornită de la pianiştii negri de la începutul secolului XX, continuată de bluesmanii rurali din Mississippi, de cei electrificaţi din Chicago, a combina structura aceasta de bază cu elemente ale interpreţilor de protest song şi a cantautorilor creatori de modele, a face ca totul să sune atît de clar şi natural româneşte, trebuie să recunosc, este o artă în sine. Asemenea arhitecţilor care proiectează poduri ce leagă, peste ape, ţări şi popoare, Alexandru Andrieş şi-a schiţat cu mare măiestrie dar şi exactitate expresia artistică tocmai pentru a depăşi barierele gusturilor muzicale ale publicului larg şi pentru a comunica abil şi ceea ce nu a fost rostit, ce nu a fost cîntat. Paradoxul face ca acele cîntece aparent naive, copilăreşti chiar, concepute să treacă de cenzura epocii totalitare, au şi acum acelaşi efect subversiv. „Îmi place Tamara...”, repetă de cel puţin zece ori pentru ca la final s-arunce cu mucii-n fasole: „Îmi place pe dracu!” Nu poţi să eviţi întinderea aproape dureroasă a zîmbetului pînă la urechi, ba poate chiar să-ngîni şi tu vorbele astea ce sugerează o sinceritate tîmpă dar care binedispune. Poate tocmai acestea sînt armele „secrete” ale omului cu care ne reîntîlnim de fiecare dată cu mare bucurie. La finalul finalului, pe scena de la Capitol, Alexandru Andieş ne-a servit încă o ironie fină, adaptată vremurilor. Întors cu spatele la public şi-a „tras”, împreună cu Sorin, un selfie. Acesta a fost, ar fi putut s-o zică, dacă nu erau deja de prisos cuvintele, un „omagiu” sau, poate, doar o modestă amintire de interior cu ... Interioare.

de Mimo OBRADOV

Copyright © 2011 Reproducerea totală sau parţială a materialelor necesită acordul în scris al Vestul.ro


Editorial

Editorial

Scris la: 1 Decembrie 2016

Memorandumul lui Maniu – mai actual decât oricând

“Luăm exemplul ţinutului Timiş, ţinut relativ bogat. Din acest ţinut, Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rămân din aceste miliarde pentru nevoile lui administrative, culturale, economice, sanitare etc.? 200 milioane!" Aceasta era situaţia în 1938, la 20 de ani de la Marea Unire. Astăzi, după încă 78 de ani, ce s-a schimbat?

Citeste articolul

Castelino Club pentru Copii in Timisoara

play