Vestul îşi propune ca prin opinii şi luări de poziţie să promoveze
valorile tradiţionale bănăţene şi descentralizarea economico-administrativă.

M.S. Regele Frdinand I Întregitorul – 89 ani de la trecerea la cele veşnice

M.S. Regele Frdinand I...

Vara anului 1927 a îndoliat întreg Regatul României. În noaptea de 20 iulie, Regele...[...]

Rege, de 87 de ani

Rege, de 87 de ani

În 20 iulie 1927 Mihai I a devenit, pentru prima dată, rege al României, după ce...[...]

Regina Maria

Regina Maria

În urma cu 76 de ani, la 18 iulie 1938, a trecut la cele veşnice Regina Maria, care a...[...]

BANAT

Structura administrativ-teritorială a Banatului Imperial (1716-1779)

Scris la: 10.07.2014, de: Cornel-Florin SERACIN Print

Foto 1

Provincie administrată timp de peste 160 de ani de Imperiul otoman, Banatul a fost predat noii stăpâniri în urma păcii de la Passarowitz (Požarevac, Serbia), 21 iulie 1718, Casa de Austria preluând de la otomani urmele dezolante ale barbariei otomane, întregul Banat fiind, pe atunci, o provincie mai mult apropiată de lumea asiatic-orientală decât de continental european.

Banatul, cunoscut sub acest nume din secolul al XVIII-lea, este teritoriul delimitat – istoric şi geografic – între Dunăre la sud, Tisa la vest, Mureş la nord şi Carpaţii Meridionali (Munţii Retezat – Godeanu) la est. Situat la întretăierea de drumuri, dar şi la confluenţa unor lumi diferite, prin potenţialul său demografic şi economic, Banatul a fost de-a lungul existenţei sale o adevărată placă turnantă pentru Europa Centrală şi spaţiul danubiano-pontic. În cadrul monarhiei habsburgice, Banatul a reprezentat un teritoriu de legătură a Imperiului Roman de Naţiune Germană spre spaţiul sud-est european, Banatul fiind, prin legăturile sale neîntrerupte cu Ardealul, dar şi cu celelalte provincii româneşti, o voce distinctă a lumii europene-româneşti.
Provincie administrată timp de peste 160 de ani de Imperiul otoman, Banatul a fost predat noii stăpâniri în urma păcii de la  Passarowitz (Požarevac, Serbia), 21 iulie 1718, Casa de Austria preluând de la otomani urmele dezolante ale barbariei otomane, întregul Banat fiind, pe atunci, o provincie mai mult apropiată de lumea asiatic-orientală decât de continental european. Remedierea tuturor neajunsurilor, dar şi a urmărilor ocupaţiei otomane părea o lucrare ce necesita mai multe secole, dar în timpul a doi mai suverani ai Imperiului Roman de Naţiune Germană, împăratul Carol al VI-lea şi fiica sa Maria Thereza, provincia Banatului a cunoscut schimbări radicale ce au plasat-o, pe drept cuvânt, în lumea Europei civilizate.

Începuturile organizării administrativ-teritoriale în Banatul imperial, 1716-1718

Imediat după capitularea Timişoarei, 12 octombrie 1716 şi părăsirea oraşului de către otomani, 13 octombrie 1716, noul impreiu cuceritor a gândit spre o viitoare organizare administrativ-teritorială şi administrativ-decizională în noua provincie. După intrarea Banatului în rândul teritoriilor Imperiului Roman de Naţiune Germană, acesta s-a bucurat de un statut aparte, el fiind considerat domeniu al Coroanei şi Camerei Imperiale, subordonat, în toate domeniile, forurilor centrale ale monarhiei habsburgice.
La 1 noiembrie 1716, generalissimul imperial Eugeniu de Savoya (preşedintele Consiliului Aulic de Război), chiar înainte de a obţine vreo decizie din parte împăratului Carol al VI-lea, îl numeşte pe generalul conte Claudius Florimund de Mercy d'Argenteau în calitate de guvernator civil şi militar al Banatului. Prin instrucţiunile date contelui Mercy, generalul imperial Eugeniu de Savoya îl îndrumă pe noul numit să alunge trupele otomane rămase în fortificaţiile bănăţene şi să ia primele măsuri de organizare a unei noi structuri administrative a Banatului.
Deşi a desfăşurat operaţiuni militare pe teritoriul Banatului până la sfârşitul lui noiembrie 1716, generalul Mercy a decis să împartă noua provincie cucerită în patru districte mari în fruntea cărora a numit câte un vicecomite (Vicegespan): Alexandru Hunyadi la Caransebeş, Ştefan Racz la Ciacova, Isaia (Isac) Dimitrovici la Panciova şi Albert Hunyadi la Marga. Această măsură a fost una de provizorat decisă de Camera Aulică, fiind luată în condiţiile continuării războiului pentru a se putea aduna dările din teritoriul nou-ocupat. La 20 noiembrie 1716, împăratul Carol al VI-lea a ordonat Camerei Aulice să înainteze o propunere pentru organizarea administraivă a Banatului. Pentru informare, Camera Aulică a trimis, la începutul lui noiembrie 1716, câţiva dintre funcţionarii săi pentru a se informa la faţa locului.
Sub influenţa prinţului Eugeniu de Savoya, Camera Aulică şi Consiliul de Război au adoptat în privinţa viitorului statut al Banatului o poziţie lipsită de orice echivoc: negarea tuturor drepturilor şi titlurilor de drept anterioare anului 1716. Camera Aulică a înaintat împăratului Carol al VI-lea, la 30 decembrie 1716, un memoriu, acesta fiind un adevărat proiect de viitor pentru organizarea administrativă a Banatului, bazându-se pe o sinteză elaborată de generalul Mercy (Haubt-Einrichtungs-Werck). Memoriul a fost aprobat de împărat, fiind avizat mai întâi favorabil şi de Consiliul de Război, Camera Aulică decizând să trimită în Banat un consilier al său drept comisar de organizare (Einrichtungs-Kommissar) al adminitraţiei imperial locale. Această funcţie a fost încredinţată consilierului aulic Alexander Johann von Kallanek.
În anul 1717 este numită Comisia de organizare a Ţării Banatului, avându-l preşedinte pe contele Mercy, iar ca adjunct al său a fost numit generalul Wallis, comandantul cetăţii Timişoara. Operaţiunile militare antiotomane au continuat în primăvara anului 1717, această situaţie întârziind organizarea administraţiei Banatului, provincia imperială rămânând mai departe structurată în cele patru mari districte amintite anterior. În 12 iulie 1717, contele Mercy a înaintat Camerei Aulice un memoriu intitulat “Proiect modest de organizare a Banatului Timişoarei” (Unvorgreifliches Einrichtungss-Projectu in dem Banat Temesvar) în care au fost stabilite obiectivele obţine (de natură fiscală) ale conducătorilor celor 4 districte mari, întâistătătorilor lor oferindu-li-se caracterul unor administratori camerali. În acest memoriu, generalul Mercy şi colaboratorii săi au evidenţiat faptul că între Banat şi celelalte “ţări” ale Imperiului habsburgic exista o mare deosebire prin faptul că, după înlăturarea stăpânirii otomane, aici nu erau nici stări privilegiate şi nici nobili, toate veniturile revenindu-i împăratului în dubla sa calitate de suveran şi unic stăpân de pământ.
Proiectul de organizare din 12 iulie 1717 a obţinut aprobarea Camerei Aulice de Război, precum şi cea a împăratului Carol al VI-lea, printr-un rescript aulic, la 27 iulie 1717 s-a înfiinţat “Comisia de organizare a Ţării Banatului” (Banater Landes-Einrichtungs-Commission), care avea misiunea să pună în aplicare propunerile formulate de generalul Mercy. Comisia a primit ordin să colaboreze cu generalul Mercy, comandantul militar şi civil al provinciei, împreună să organizeze Banatul “potrivit cu situaţia existentă acolo în ţară.” În toamna lui 1717 au sosit în Banat topografi militari şi funcţonari civili ai imperiului, aceştia aflându-se sub conducerea colonelului baron Neipperg, cu misiunea de a efectua prima conscriere a localităţilor din Banat. Această înregistrare este prima care oferă date de ordin demografic din Banatul acelor vremuri. În noiembrie 1717, la Timişoara a venit o delegaţie a Camerei Aulice care a adus ratificarea definitivă a proiectului generalului Mercy privind organizarea administraţiei imperiale în Banat, dar şi decretul prin care se organiza Magistratul orăşenesc al Timişoarei. După aceste episoade, “Comisia de organizare a Ţării Banatului” îşi încheie activitatea, iar din 23 septembrie 1717 se desfiinţează.
După organizarea definitivă a Adminstraţie imperiale a Banatului problemele civile ale ţării (economia, finanţele, comerţul) au rămas sub direcţia Camerei Aulice (Hofkammer), în vreme ce chestiunile militare au fost mai departe lăsate în competenţa Consiliului Aulic de Război (Hofkriegsrat). Ca organ central, cu rol mai mult consultativ, mai ales în politica de colonizare, a fost înfiinţată, la 21 mai 1718, numita Comisie Neoacquistică cu misiunea de a rezolva problemele în teritoriile cucerite de la otomani, după 1683.
În 12 septembrie 1718, Camera Aulică şi Consiliul Aulic de Război au decis să organizeze Banatul în 13 districte, 6 companii militare (zona Tisei şi Mureşului) şi regiunea de munte a Clisurii Dunării. Între 1719-1720 numărul districtelor s-a redus la 11 prin cuprinderea districtului Almaj şi a companiei din Clisură în districtul Orşova, respectiv Palanca Nouă, şi a districtului Făget în cel al Lugojului, iar companiile din Câmpia Torontalului şi-au păstrat o structură aparte, sub forma unui protocăpitănat (1726). Organizarea a rămas valabilă până în anul 1775 când are loc o nouă reformă.
Prin decretul imperial din 28 iunie 1719 a fost stabilită structura de funcţionare a Administraţiei Banatului până în 1751. Guvernatorului civil şi militar i-au fost alăturaţi doi consilieri civili/camerali (care răspundeau de problemele economice ale administraţiei, districtelor şi de justiţie) şi doi consilieri militari (dintre care unul era întotdeauna comandantul cetăţii Timişoara), împreună cu un număr de 12 funcţionari subalterni.
Fiecare district era divizat în cercuri (circumscripţii) conduse de un subadministrator şi un obercnez (care coordona activitatea cnezilor din districtul reprezentat), ambii subordonaţi oficiului administrativ districtual compus dintr-un administrator districtual, ajutat de unul ori doi subadministratori districtuali, un preceptor, un controlor, un grefier şi un practicant.
În privinţa administrării satelor locuite de români şi sârbi, s-a păstrat instituţia medievală a cnezilor săteşti, “ca instituţie de rang inferior al administraţiei locale”, şi s-a înfiinţat (1718) instituţia obercnezilor, superioară celei cneziale, ce a funcţionat până în anul 1776. Obercnezii reprezentau veriga de legătură dintre sate şi administraţia districtuală. Administraţia locală din satele colonizate a fost coordonată de un jude, ajutat de doi sau trei juraţi şi de un adjunct.
Sediul Administraţiei Ţării Banatului se afla în oraşul Timişoara, aici desfăşurându-şi activitatea funcţionarii administraţiei provinciale. În plus, la Timişoara au mai funcţionat şi următoarele oficii: Contabilitatea imperială, Oficiul casieriei, Cancelaria militară, Comisarul suprem de război, Direcţia silvică, Direcţia de construcţii, Direcţiunea vămilor, Oficiul superior al sării.

Organizarea administrativă a Banatului între 1740-1751

Războiul austro-otoman din 1737-1739 aduce urmări pentru integritatea teritorială a Banatului. Otomanii se apropie de Banat, din nou, ei primind, prin pacea de la Belgrad, nordul Serbiei şi oraşul Belgrad, Oltenia, insula Ada Kaleh împreună cu fortul Elisabeta (aflat pe malul sârbesc al Dunării, faţă în faţă cu fortificaţia de pe insula Ada Kaleh). În noile condiţii, Conferinţa de Stat de la Viena, 17 martie 1740, a hotărât constituirea unei comisii aulice sub preşedenţia contelui Ferdinand von Kollowart, a cărei misiune era, printre altele, studierea posiblităţii de restructurare a Administraţiei Banatului. Se decide menţinerea situaţiei existente, precizându-se şi delimitându-se atribuţiile fiecărui membru al administraţiei centrale a Banatului. Guvernatorul îşi păstrează caracterul de şef al administraţiei mixte, militare şi civile, iar în calitatea sa de general-comandant, urma să decidă singur în problemele de natură militară, în vreme ce soluţionarea problemelor cameral (economice) fără alte implicaţii (adică cele militare) revenea celor doi consilieri camerali (civili). Celelalte problem administrative erau supuse unei dezbateri comune a membrilor Administraţiei Banatului. În nou formulă administrativă a fost inclus un consilier pentru probleme de justiţie, precum şi comisarul suprem de război. Generalul-comandant al cetăţii Timişoara şi-a păstrat pe mai departe funcţia de consilier militar. O atenţie deosebită a fost acordată ordinii şi siguranţei publice, domeniu care a fost încredinţat celui de-al doilea consilier civil în ordinea rangului.
După acete mici modificări în administraţia Banatului, în august 1745 Comisia Neoacquistică se defiinţează, iar Banatul, în calitatea sa de domeniu nemijlocit al Coroanei, este scos de sub autoritatea direct a Camerei Aulice şi trecut sub jurisdicţia nou-înfiinţatei Deputăţii Aulice in Banaticis, Transylvanicis et Illyricis de sub preşedenţia contelui Kollowrat, subordonat direct împăratului.

Organizarea administrativă a Banatului între 1751-1775

Contele Haugwitz, tinzând la perfecţionarea absolutismului birocratic, iniţiază la nivelul monarhiei habsburgice, în anul 1749, o reformă administrativă. În aceste condiţii, la 29 septembrie 1751, îmărăteasa Maria Thereza a dat decretul prin care separa administraţia civilă a Banatului de cea militară. Rescriptul imperial din 2 octombrie 1751 aducea la cunoştiinţa Administraţiei Banatului: “de acum înainte şi pe viitor, Administraţia din Banat este curat provincială (civilă) şi nu mai trebuie deci socotită şi nu trebuie să fie pe mai departe o administraţie mixtă, militară şi camerală (civilă), iar generalul care este trimis în Banat sau generalii care vor fi trimişi acolo vor avea, la fel ca în alte ţări (ale Coroanei) să poarte de grijă doar armatei. Acest rescript a făcut şi o excepţie: Engelshofen a fost confirmat în calitate de general-comandant, apoi numit şi în funcţia de preşedinte al administraţiei civile a Banatului, menţionându-se că în problemele civile nu avea să se mai adreseze Consiliului Aulic de Război.
În timpul Mariei Thereza, Administraţia Banatului s-a compus dintr-un preşedinte şi şase consilieri care răspundeau de conducerea diferitelor departamente, administraţiei fiindu-i subordonate şi departametele de contabilitate, minerit, silvicultură şi construcţii. Împărţirea administrativă a Banatului în districte s-a menţinut, doar 20 de sate aflate de-a lungul Dunării, în districtele Panciova, Palanca Nouă şi Mehadia (ce a luat între timp locul Orşovei cedată otomanilor) rămânând pe mai departe sub administraţie militară.

Organizarea administrativă a Banatului între 1775-1778

Numirea unui nou guvernator civil al Banatului, în persoana lui Iosif de Brigido, anul 1774, a fost o mişcare inspirată a împărătesei Maria Thereza, noul administrator dovedindu-se a fi unul capabil şi onest. Noul guvernator, urmând politica de reformare administrativă ce a avut loc la nivel central în anul 1772, a propus împărătesei, la începutul anului 1775, o reformare de fond a structurii administrative a Banatului imperial. După ce a primit aprobarea imperială, noul guvernator a trecut la aplicarea noilor măsuri administrative pentru a se avea o evidenţă mai bună a populaţiei şi a resurselor ei economice, a celor fiscale, aflate în mare suferinţă.
Prin noua reformă administrativă, în locul districtelor au fost înfiinţate patru cercuri mari (Kreise) conduse fiecare de un căpitan cercual. Căpitanului cercual îi erau subordonate mai multe domenii, constituite, la rândul lor, din mai multe sate. La nivelul domeniilor, problemele economice, fiscale şi de justiţie au fost puse sub autoritatea mai multor funcţionari domeniali subordonaţi direct căpitanului cercual. El, în calitate de şef al oficiului cercual avea misiunea să facă legătura cu Administraţia Banatului, în toate domeniile de activitate. Aparatul birocratic al unui oficiu cercual era extrem de redus, fiind constituit dintr-un adjunct al căpitanului cercual şi doi asesori, dintre care unul îndeplinea atribuţii de judecător. Această organizare dicasterială a fost cunoscută şi sub denumirea de Sistemul lui Brigido, Banatul imperial având următoarea structură adminstrativă: cerculCsatád (Lenauheim), cercul Vârşeţ, cercul Timişoara, cercul Lugoj.
Încorporarea Banatului în Ungaria (1778) a oprit ultima încercare de reformare administrativă a Banatului, fără a i se fi dat răgazul să-şi arate eficienţa. De remarcat totuşi că, Sistemul lui Brigido a supravieţuit în bună parte şi în cadrul administraţiei comitatense ungare, care a preluat structura domenială, realitate ce a uşurat apoi vânzarea domeniilor bănăţene la licitaţie începând cu anul 1781.


Bibliografie:
Francisc Griselini - Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Editura Facla, 1984;
Costin Feneşan - Administrație și fiscalitate în Banatul imperial 1716 - 1778, Editura de Vest, Timișoara, 1997;
Johan Jakob Ehrler - Banatul de la origini pînă acum (1774), Editura Facla, Timișoara, 1982;
Vasile Dudaş - Din cronologia judeţului Timiş , Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2010.

de Cornel-Florin SERACIN

Copyright © 2011 Reproducerea totală sau parţială a materialelor necesită acordul în scris al Vestul.ro


Editorial

Editorial

Scris la: 1 Decembrie 2016

Memorandumul lui Maniu – mai actual decât oricând

“Luăm exemplul ţinutului Timiş, ţinut relativ bogat. Din acest ţinut, Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rămân din aceste miliarde pentru nevoile lui administrative, culturale, economice, sanitare etc.? 200 milioane!" Aceasta era situaţia în 1938, la 20 de ani de la Marea Unire. Astăzi, după încă 78 de ani, ce s-a schimbat?

Citeste articolul

Castelino Club pentru Copii in Timisoara

play