Regionalism

Regionalizare, autonomie, reorganizare administrativă (III)

Una dintre ideile cu care VESTUL a repornit la drum este cea de susţinere a regionalizării, a descentralizării economico-administrative ca unică măsură ce poate asigura o dezvoltare prosperă a Banatului fără a depinde de Bucureşti. Continuăm astăzi, cu sprijinul Ligii Bănăţene, seria dedicată explicării conceptelor de regionalizare, autonomie, reorganizare administrativă.

 Am lăsat la urmă deconcentrarea serviciilor publice, în opinia mea găselniţa perfectă a statului centralist prin care acesta afişează o deschidere aparentă spre descentralizare şi transferare a puterii dinspre centru înspre factorii de decizie locali. În realitate, însă, acest lucru se întâmplă doar parţial. Forma pe care a luat-o deconcentrarea în România de azi pare inspirată din procedurile folosite de Înalta Poartă la numirea domnitorilor fanarioţi. La fiecare schimbare a puterii politice, aceste posturi sunt “traficate” pe bani grei, de cele mai multe ori cei numiţi la conducerea direcţiilor locale au trecute în “fişa postului” doar două obligaţii: obedienţa faţă de cei care au sprijinit numirea lor şi recuperarea banilor “investiţi” în “concursul” care a precedat numirea. Bineînţeles că, de cele mai multe ori, din punct de vedere al calificării şi al competenţei nimic nu-i recomandă pe aceşti şefi din teritoriu pentru a  fi desemnaţi să ocupe poziţia respectivă.
Cele de mai sus sunt formele reale ale deconcentrării serviciilor publice de la noi, dar haideţi să vedem cum arată partea teoretică a acesteia şi de unde ne-am inspirat. În sistemul românesc de drept, care s-a inspirat deseori din cel francez, se regăseşte şi deconcentrarea  serviciilor publice. Una din definiţiile folosite în sistemul francez spune că deconcentrarea este “o formă de diviziune a puterilor în cadrul unei entităţi juridice unice de stat, pentru beneficiul eşaloanelor de la nivel local, care nu sunt dotate cu personalitate juridică”. Putem concluziona că deconcentrarea este de fapt o variantă a centralizării prin care se acordă agenţilor statali din teritoriu unele puteri publice pentru a fi exercitate în numele statului, însă la nivel teritorial. Deconcentrarea poate fi privită ca o modalitate expres prevăzută de actul fundamental pentru organizarea serviciilor publice teritoriale. Principiul deconcentrării, ca principiu fundamental de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale, priveşte raporturile dintre puterea centrală şi diferitele structuri repartizate ale acesteia în teritoriu.  Autoritatea locală către care sunt delegate competenţe are doar calitatea de executant, ea aflându-se subordonată ierarhic autorităţii centrale şi neputând emite reguli juridice aplicabile la nivel local, cu excepţia celor stabilite prin lege. Funcţionarii şi organele cărora le sunt transferate competenţele sunt numiţi de către autoritatea centrală şi nu pot fi aleşi de alegătorii din colectivitatea locală în care sunt repartizaţi. Principiul deconcentrării în sistemul administraţiei publice dobândeşte valoare constituţională abia prin revizuirea din anul 2003, deoarece Constituţia României adoptată în anul 1991 prevedea în articoul 119 alin. (1) faptul că "Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice".
Deconcentrarea mai poate fi definită ca o modalitate a centralizării, o formă  concretă de ameliorare a urmărilor negative rezultate din procesul de centralizare pură. Aşadar bazele deconcentrării au originea în carenţele sistemului centralizat şi în necesitatea de a corija într-o anumită măsură aceste neajunsuri. De la teorie la practică se pare însă că distanţa este foarte mare, iar în România deconcentrarea este doar un alt instrument de control asupra puterii şi implicit a banilor din teritoriu, folosit de cei de la centru care conduc şi controlează tot ce mişcă în această ţară.
Cristian COLOJOARĂ
Liga Bănăţeană

Citiţi şi: Regionalizare, autonomie, reorganizare administrativă (II)