Vestul îşi propune ca prin opinii şi luări de poziţie să promoveze
valorile tradiţionale bănăţene şi descentralizarea economico-administrativă.

M.S. Regele Frdinand I Întregitorul – 89 ani de la trecerea la cele veşnice

M.S. Regele Frdinand I...

Vara anului 1927 a îndoliat întreg Regatul României. În noaptea de 20 iulie, Regele...[...]

Rege, de 87 de ani

Rege, de 87 de ani

În 20 iulie 1927 Mihai I a devenit, pentru prima dată, rege al României, după ce...[...]

Regina Maria

Regina Maria

În urma cu 76 de ani, la 18 iulie 1938, a trecut la cele veşnice Regina Maria, care a...[...]

OPINIE

Tentaţia diavolului (2)

Scris la: 22.10.2012, de: Dr. ing. Nicolae ŢĂRAN Print

Foto 1

Companiile americane, japoneze, britanice sau europene îşi pierd pe zi ce trece competitivitatea, strivite pur şi simplu de datorii pe care nu le mai pot rambursa. (...) Repet, aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată.

Deteriorarea fără precedent a situaţiei financiare a Greciei, a Portugaliei, a Irlandei a Spaniei şi a Italiei, precum şi a Regatului Unit, a Japoniei şi a SUA nu reprezintă, în opinia mea, un fenomen spontan. Dimpotrivă, este vorba de un declin lent, dar sistematic al eficienţei marginale a investiţiilor din economia reală a statelor menţionate. Evident, dacă la nivel macroeconomic companiile din economia reală generează pierderi, atunci procesul economic devine recesiv deoarece nu mai există capacitate reală de autoifinanţare. Iar banii virtuali nu pot substitui banii reali. Iată de ce problema problemelor pentru economiile occidentale este, aşa cum am menţionat anterior, declinul eficienţei muncii şi al capitalului din economia reală. Pentru a înţelege de ce banii virtuali nu pot genera creştere economică sustenabilă, să analizăm cu atenţie următoarea figură.
Aşa cum am arătat anterior, diferenţa dintre valoarea PIB şi consumul final reprezintă capacitatea de autofinanţare la nivel macroeconomic. Dacă exporturile sunt egale cu importurile, iar banii nu sunt ţinuţă la ciorap, înseamnă că excedentul dintre venituri şi consum (banii economisiţi de populaţie şi de companii) va fi investit fie în sectorul real, fie în sectorul financiar. La nivel agregat, după un număr imens de tranzacţii, sectorul real al economiei va beneficia de resurse pentru înlocuirea capitalului uzat şi pentru finanţarea înnoirii şi creşterii calităţii produselor. În cazul sectorului financiar al economiei, creşterea stocului de capital va însemna mai mult capital pentru bănci, pentru fonduri de pensii, pentru companii de asigurări sau pur şi simplu bani imobilizaţi în titluri de valoare achiziţionate de pe pieţele secundare de capital. În mod evident, alocarea excedentului dintre venituri şi consum în sectorul real sau în cel financiar va depinde de rentabibilitatea acestor plasamente. Dacă profitabilitatea plasamentelor din economia reală este mai mare decât cea din economia financiară, atunci sectorul real al economiei va beneficia de suficiente resurse pentru dezvoltare. În acest caz, sectorul financiar va fi subfinanţat şi se va contracta, dar economia în ansamblu nu va intra în recesiune. În caz contrar, se va înâmpla invers: sectorul real se va contracta, sectorul financiar se va dilata, astfel că economia în ansamblu va intra în recesiune. Iată cum descrie Jacques Attali acest fenomen specific american, dar nu numai: ”Proliferând excsesiv, nelimitat şi fără control, sistemul financiar pretinde nişte rentabilităţi pe care industria nu le poate atinge, astfel încât întreprinderile industriale preferă să dea cu împrumut banii câştigaţi în sectorul financiar decât să-i investerască în propriile activităţi. În consecinţă, automobilele, echipamentul casnic, televizoarele şi telefoanele americane nu mai sunt la nivelul celei mai bune calităţi mondiale. Iar întreprinderile americane sunt copleşite de povara sumelor pe care le au de plătit pensionarilor lor” (4, p. 83). Proliferarea excesivă a industriei financiare în detrimentul economiei reale americane,  descrisă atât de sugestiv de Jacques Attali, este foarte uşor de sezizat în studiul de caz prezentat în continuare.
Dar care sunt costurile financiare ale acestei expansiuni agresive a sectorului financiar, în detrimentul sectorului real al economiei americane? În perioada 2000 - 2010, într-un singur deceniu deci, datoriile totale ale sectorului privat al economiei americane (sectorul real şi sectorul financiar) au crescut de la 19 639,417 miliarde de dolari, până la 34 007,233 miliarde de dolari! Dacă raportăm acum această sumă fabuloasă la veniturile din 2010 ale sectorului privat al economiei americane (venituri nete din muncă, profit net şi amortizarea activelor imobilizate), rezultă un grad de îndatorare de 354,6%, raportat la venituri. Evident, o asemenea datorie nu poate fi plătită în condiţii normale, întrucât la un asemenea grad de îndatorare dobânzile ar costa 10,6% din venituri, pentru o rată medie anuală de 3%,  iar rambursările ar costa 17,7% din venituri, pentru o perioadă medie de rambursare de 20 de ani. Şi atunci din ce ar mai trăi poporul american? Totuşi, spravieţuirea, în termeni financiari, desigur, este posibilă chiar şi în aceste condiţii: dacă rata medie a dobânzii ar scădea la 1% sau mai puţin, iar banca centrală a SUA (Fed) ar tipări suficiente bancnote pentru rostogolirea acestei uriaşe datorii. Şi iată de ce Fed a redus aproape la zero dobânda pe care o percepe pentru recapitalizarea băncilor comerciale, iar băncile comerciale americane au devenit şi ele ”generoase” cu nefericiţii clienţi îndatoraţi până peste cap, reducându-şi drastic dobânzile la creditele pentru consum şi pentru investiţii.
Dar cum de s-a ajuns la o asemenea situaţie? Oare de ce sectorul financiar al economiei americane şi-a devorat cu lăcomie clienţii care au contractat credite de consum, credite imobiliare şi credite pentru investiţii? Pentru a înţelege această grozăvie, să analizăm următorul model de calcul al profitabilităţii capitalului investit în bănci:
rkp = ra +  ( ra- rd )( KI / KP )
unde rkp reprezintă rentabilitatea capitalului investit de acţionarii unei bănci comerciale, ra – rentabilitatea activelor, rd – rata dobînzii la depozite, KI – valoarea depozitelor, iar KP – valoarea capitalului investit de bancheri.
Să calculăm acum cât este rata rentabilităţii unei bănci în care capitalul bancherilor reprezintă 50% din valoarea depozitelor, rentabilitatea activelor (profit net / valoarea totală a plasamentelor) este de 10%, iar dobânda la depozite este de 5%. În acest caz levierul KI / KP va fi egal cu 2, iar profitabilitatea capitalului investit de bancheri va fi de 20%, un nivel de 4 ori mai mare decât rata dobânzii la depozite. Evident, pentru valori ale levierului  cu mult mai mari decât 30, aşa cum este cazul în majoritatea băncilor americane,  profitabilitatea capitalului bancherilor creşte ameţitor, chiar dacă diferenţa dintre rentabilitatea plasamentelor şi rata dobânzii la depozite este foarte mică. În opinia mea, această multiplicare explozivă a profitului bancherilor în raport cu dobânda la depozite nu reprezintă o problemă crucială, deşi există enorme frustrări împotriva bancherilor pentru efectul de levier. Problema cea mai complicată în ceea ce priveşte băncile este extrema lor vulnerabilitate atunci când rentabilitatea companiilor din economia reală scade sub un prag critic sau creditele bancare sunt substituite prin resurse financiare obţinute de pe pieţele primare de capital. Din acest motiv, băncile americane au creat în ultimele decenii produse bancare extrem de atractive (credite de consum şi credite imobiliare) şi au devenit jucători de foarte mare anvergură pe pieţele secundare de capital. Dar nu numai băncile au inundat bursele cu banii din depozitele bancare. La un moment dat, bursele americane au fost asaltate de uriaşe fonduri de pensii sau de investiţii de pe tot globul, chiar şi din Germania. Iar această masificare a comportamentului speculativ a generat randamente financiare tot mai mari pentru produse financiare tot mai dubioase. În acest context, războiul din Afganistan şi cel din Iraq au reprezentat adevărate baloane de oxigen pentru sectorul real al economiei americane. Dar acest reveriment al sectorului real a venit prea târziu. Pierderile anumitor bănci şi fonduri de investiţii au crescut la un moment dat atât de mult, încât Fed şi administraţia Bush au decis să le recaptalizeze, punând asfel în circulaţie o cantitate uriaţă de monedă pentru a preveni prăbuşirea întregului sistem financiar printr-o reacţie în lanţ. Dispariţia bruscă a banilor ieftini tipăriţi de Fed ar fi diminuat catastrofal efectul de levier al unui mare număr de bănci şi de fonduri de investiţii financiare asfixiate de credite şi de titluri financiare toxice. Mai mult, Fed a anulat la un moment dat ”...restricţiile privitoare la afacerile cu titluri de valoare şi a relaxat reglementările care vizau o separare între operaţiunile bancare şi cele cu titluri de valoare în cadrul aceleiaşi bănci” (5, p.78). Aceasta a fost, în opinia mea, picătura care a umplut paharul. Acesta a fost momentul în care sistemul financiar american a devenit o imensă bulă speculativă, o imginerie financiară finanţată cu bani virtuali, iar sectorul real a devenit un sector second hand.
Actualul proces de degradare pe termen lung a competivităţii din economia reală şi volatilitatea sistemelor financiare din cele mai dezvoltate economii ale planetei, un proces aflat în plină desfăşurare, reprezintă, în opinia mea, un eveniment fără precedent istoric. Occidentul a fost, timp de secole, fără nici o sincopă, singura supraputere planetară în ceea ce priveşte eficienţă şi eficacitatea economică. Ca să nu mai vorbim de incotestabila supremaţie financiară a Occidentului din ultimele cinci  secole. Dar acum lucrurile par să fi scăpat de sub control şi Occidentul nu mai reuşeşte să îşi impună această supremaţie. Companiile americane, japoneze, britanice sau europene îşi pierd pe zi ce trece competitivitatea, strivite pur şi simplu de datorii pe care nu le mai pot rambursa. Iar China a devenit creditorul de ultimă instanţă al Casei Albe! Repet, aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată. În plus, tot pentru prima dată, liderii G3 încearcă să contracareze ineficienţa sectorului real al economiei prin finanţarea insolvenţei publice şi private cu bani virtuali. Acest management monetar nu are nimic comun cu valorile capitalismului: corectitudine, competiţie, cumpătare, asumarea în termeni raţionali a riscurilor. Nu proceda oare la fel Nicolae Ceauşescu atunci când aproba ştergerea datoriilor CAP-urilor şi IAS-urilor îngropate în datorii? America şi Occidentul  par să nu înţeleagă cât de periculos este actualul management monetar impus economiei americane şi globale de către Fed. Pentru că, aşa cum spune Jens Weidmann, preşedintele Bundesbank, banii virtuali sunt o tentaţie a diavolului!

Referinţe bibliografice
1.Johan Lybeck, Istoiria globală a crizei financiare (2007 – 2011), Polirom, 2012.
2.John Maynard Keynes, Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Publica, 2009.
3. Kelvin Lancaster, Analiza economică matematică, Editura Ştiinţifică, 1973.
4. Jacques Attali, Scurtă istorie a viitorului, Polirom, 2007.
5. Simon Johnson, James Kwak, 13 bancheri: dominaţia Wall Street-ului şi următorul colaps financiar, Polirom, 2012.

de Dr. ing. Nicolae ŢĂRAN

Copyright © 2011 Reproducerea totală sau parţială a materialelor necesită acordul în scris al Vestul.ro


Editorial

Editorial

Scris la: 1 Decembrie 2016

Memorandumul lui Maniu – mai actual decât oricând

“Luăm exemplul ţinutului Timiş, ţinut relativ bogat. Din acest ţinut, Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rămân din aceste miliarde pentru nevoile lui administrative, culturale, economice, sanitare etc.? 200 milioane!" Aceasta era situaţia în 1938, la 20 de ani de la Marea Unire. Astăzi, după încă 78 de ani, ce s-a schimbat?

Citeste articolul

Castelino Club pentru Copii in Timisoara

play