Vestul.ro
Opinie

Tentaţia diavolului (1)



După cum este cunoscut, statele lumii au fost afectate în ultimii patru ani de o gravă criză economică care s-a declanşat în SUA şi a contaminat apoi întreaga lume. Dar de ce nu a fost anticipat aceast cataclism economic?

După cum este cunoscut, statele lumii au fost afectate în ultimii patru ani de o gravă criză  economică care s-a declanşat în SUA şi a contaminat apoi întreaga lume. Dar  de ce nu a fost anticipat aceast cataclism economic? Şi de ce, după cinci ani de de eforturi şi de suferinţe fără precedent, nu s-a reuşit o amelioreare vizibilă a situaţiei economice globale? Chiar dacă întrebările precedente, intrebări retorice desigur, par fără nici un rost după  patru ani de la crahul bancar şi bursier american, eu cred că asemenea întrebări ar merita mult mai multă preocupare din partea experţilor, a factorilor de decizie şi a opiniei publice. De ce? Pentru că este important de ştiut dacă crizele economice devastatoare sunt disfuncţii care apar  periodic sau sunt evenimente aleatoare şi impredictibile. În opinia mea, soluţionarea acestei probleme este extraordinar de importantă mai ales din punct de vedere practic.
Să ne reamintim că declanşarea actualei crize a fost precedată de o lungă expansiune economică globală care a început în anul 1991 şi s-a terminat în 2007. Această expansiune a fost neobişnuit de lungă în contextul în care, conform unor analize empirice riguroase, în perioada 1854 – 1991 au fost identificate nu mai puţin de 32 de cicluri de afaceri succesive cu o durată medie de 4,6 ani: 17 luni de contracţie versus 38 de luni de expansiune (1, p. 23). În aceste condiţii, dispariţia ciclurilor de afaceri din perioada 1991 – 2007 nu a fost întâmplătoare. Această fericită perioadă a fost posibilă mai ales datorită stimulării creşterii continue a consumului prin politicile monetare expansioniste practicate în aşa numitul G3 (SUA, Japonia şi ZE). Dar această politică de domesticire a proceselor economice de mare amploare şi de lungă durată prin saturarea economiei cu bani virtuali s-a dovedit a fi, aşa cum era de aşteptat, dezastruoasă. Pentru că, aşa cum voi argumenta în continare, banii în sine nu  pot determina niciodată creştere economică pe termen mediu sau lung. Creşterea economică presupune în mod necesar companii şi investiţii eficiente, companii şi investiţii cu capacitate de autofinanţare pozitivă. Creşterea economică este sustenabilă atâta timp cât companiile şi investiţiile sunt fezabile din punct de vedere financiar. Problerma problemelor în cazul actualului declin economic al G3 este tocmai deteriorarea fără precedent a profitabilităţii companiilor americane, japoneze, britanice şi aşa mai departe.
Formalizând fezabilitatea financiară a companiilor şi a investiţiilor de capital prin metoda cost – beneficiu, rezultă în mod indubitabil că o anumită companie este fezabilă atâta timp cât valoarea adăugată generată de companie (salarii nete, profit şi amortizarea capitalului fix) este suficient de mare pentru finanţarea costului muncii (salarii nete), a costului capitalului împrumutat (dobânzi), a costului capitalului propriu (profit net) şi a costului uzurii capitalului total (amortizarea capitalului fix). Mult mai simplu, o companie este fezabilă din punct de vedere financiar doar atâta timp cât este capabilă sa-şi autofinanţeze existenţa. În termeni formali, capacitatea de autofinanţare la nivel microeconomic poate fi calculată astfel:
CA = ( V – C – A – D )(1-T) + A,
unde CA reprezintă capacitatea de autofinanţare, V – veniturile totale, C – cheltuielile operaţionale, A – amortizarea activelor imobilizate, D – cheltuielile cu dobânzile, iar T – cota de impozitare a profitului.
Analizând acum fezabilitatea financiară  la nivel macroeconomic prin aceeaşi metodă rezultă că o anumită economie naţională este fezabilă doar atâta timp cât generează un produs intern brut (PIB) sau valoare adăugată suficient de mare în raport cu un anumit nivel al consumului final, cu creşterea stocului de capital şi cu exporturile nete:
CA = PIB – CF = VM + PN + A + VG – CF = I + EN,
Unde CF reprezintă consumul final din sectorul public şi privat al economiei,  VM - veniturile nete din muncă, PN – profitul net al companiilor, A - amortizarea capitalului fix, VG – veniturile instituţiilor publice din impozite şi taxe, I – investiţiile de capital,  iar EN – exporturile nete (exporturi – importuri).
În ipoteza că diferenţa dintre exporturi şi importuri tinde spre zero pe termen lung, din relaţia precedentă rezultă celebra paradigmă a lui Keynes, conform căruia capacitatea anuală de autofinanţare la nivel macroeconomic este egală cu valoarea economiilor populaţiei şi ale ale companiilor, economii care, la rândul lor, sunt  egale cu creditele pentru investiţii dintr-un anumit an (2, p.124). După părerea mea, această paradigmă are o importanţă excepţională, deoarece Keynes ne previne că economiile populaţiei şi ale ale companiilor, calculate ca un excedent de venit în raport cu consumul, tind să devină egale cu creditele pentru investiţii doar dacă este indeplinită următoarea condiţie necesară: ”...suma totală de bani, pe care o totalizează soldurile individuale să fie egală cu cantitatea de lichidităţi pe care o creează sistemul bancar” (2, p146).
Am ajuns, astfel, la principala dilemă a teoriei şi a practicii economice de ieri şi de azi: bani reali sau bani virtuali? Cum este mai bine? Conform  paradigmei a lui Keynes, rezultă că banii reali sunt cei creaţi prin muncă şi prin investiţii în economia reală, iar cantitatea de bani pusă în circulaţie de sistemul bancar ar trebui să fie egală în acest caz cu valoarea banilor economisiţi sub formă de depozite bancare. În această situaţie, ipotetică desigur, economisirea şi utilizarea eficientă a resurselor financiare de către populaţie, companii şi instituţii ar reprezenta cei mai importanţi factori ai creşterii economice. Dar de ce este atât de importantă această paradigmă? Pentru că doar banii reali, definiţi atât de clar de  Keynes, sunt compatibili cu principala ipoteză care stă la baza  numeroaselor abordări care validează, în termeni formali desigur, capacitatea de auto – stabilizare a pieţelor concurenţiale complet descentralizate: ”... producţia curentă este singura sursă a consumului; prin urmare, compatibilitatea cere ca în punctul de echilibru cererea excedentară să nu ia valori pozitive (3, p.175). Cu alte cuvinte, din punct de vedere formal pieţele concurenţiale sunt perfect stabile, iar procesele economice pot dura la nesfîrşit doar dacă banii şi veniturile cheltuite pentru consum şi investiţii provin din economia reală. Dar cum ar putea exista asemenea minunăţii într-o lume atât de imperfectă? De exemplu, ce s-ar întîmpla dacă banii necheltuiţi ar fi ţinuţi la ciorap, cum se spune? Dar dacă într-un an este secetă sau un cataclism natural care afecteză economisirea? Desigur, astfel de dezechilibre aleatoare ar putea fi contracarate prin constituirea de rezerve şi de provizioane în economia reală şi în sistemul bancar. Dar mai există şi alţi factori, cum ar fi creştera demografică, îmbătrânirea populaţiei sau investiţiile în învăţământ, care diminuează capacitatea de economisire şi generează un decalaj periculos între resursele de finanţare disponibile şi costul investiţiilor necesare la un moment dat din perspectiva creşterii economice. De aceea, vrem nu vrem, trebuie să coborâm cu picioarele pe pământ. Banii reali sunt bani perfecţi, dar, aşa cum a spus Keynes, pentru asta ar trebui să cunoaştem cum va fi viitorul. De aceea, creşterea şi dezvoltarea economică nu mai sunt posibile, mai ales acum, fără o anumită cantitate de bani virtuali care să contracareze dezechilibrele inerente dintre cerearea şi oferta de resurse financiare. Cu ale cuvinte, este nevoie de politici monetare sau de management monetar, astfel încât cantitatea de monedă pusă în circulaţie de sistemul monetar, finanţată atât din din bani reali (banii economisiţi), cât şi din bani virtuali (emisiune monetară pentru capitalizarea băncilor şi pentru finanţarea deficitelor publice), să nu fie nici prea mare, dar nici prea mică în raport cu cerinţele dezvoltării economice.  
În acest context, scepticismul lui John Maynard Keynes referitor la eficacitatea  ceea ce el numea ”management monetar” reprezintă, în opinia mea, o dovadă certă a validităţii ideilor lui. Următorul citat este semnificativ în acest sens: ”Ca societate, nu putem asigura consumul viitor prin inginerie financiară, ci numai din producţia fizică curentă” (2, p. 167). Şi tot Keynes avertiza încă din 1935: ”Atunci când dezvoltarea capitalului unei ţări devine un produs secundar al activităţilor unui cazinou, este posibil ca treaba să fie prost făcută” (2, p. 223). Din păcate, nenorocirile de care se temea Kynes, ingineriile financiare ale autorităţilor monetare şi capitalismul de tip cazinou, au devenit fenomene uzuale în SUA, în Japonia şi în UE, mai ales în ultimul deceniu. Drept urmare, exact aşa cum avertiza Keynes, consumul  şi speculaţiile financiare au crescut aberant, investiţiile din economia reală au scăzut foarte mult, iar îndatorarea sectorului public şi privat al economiei a depăşit în multe cazuri pragul de insolvenţă.  Dar  factorii de decizie politico – economică din aceste ţări au nesocotit toate avertismentele şi evaluările experţilor cu privire la riscurile imense pe care le implică îndatorarea excesivă, iar ”printarea de bani”, cum spune Jens Weidman, preşedintele Bunedsbank, a continuat cu aceeaşi intensitate. Mai mult, după colapsul financiar din 2008, printarea de bancnote a continuat cu şi mai mare intensitate. 
Studiul de caz prezentat în continuare evidenţiază foarte clar că la sfârşitul mileniului trecut datoriile din sectorul public şi privat al majorităţii statelor din G3 erau deja foarte mari sau chiar depăşiseră în multe cazuri cotele de avarie legiferate în Uniunea Europeană (UE): 60% din PIB pentru datoria publică şi 160% din PIB pentru datoria sectorului privat (Eurostat, Macroeconomic Imbalance Procedure, Scoareboard Indicators). Apoi, în perioada de expansiune 2001 - 2007, datoriile publice şi private au înregistrat creşteri fără precedent, nu numai în Japonia şi în SUA, dar şi în ZE şi în restul UE. Mai mult, acest proces de creştere excesivă a datoriilor publice şi private a continuat, cu excepţia Germaniei (datoria privată) şi după declanşarea actualei crize economice globale.
Fără îndoială, datele precedente evidenţiază un fapt paradoxal: majoritatea statele din eşantionul precedent aveau o situaţie financiară dezastruoasă la sfârşitul mileniului trecut. În contextul euforic de atunci, autorităţile americane, japoneze şi cele din ZE nu erau preocupate de această gravă situaţie. Cu atât mai puţin populaţia acestor state, care beneficia de un nivel de trai foarte ridicat şi de credite abundente şi ieftine.Toată lumea avea datorii excesive, dar veniturile nominale ale populaţiei, ale companiilor şi ale guvernelor erau din an în an tot mai mari, astfel că băncile acordau cu largheţe tot felul de credite şi acceptau foarte uşor ”restructurarea” datoriilor. Şi cui îi păsa în acei ani nebuni că aceste credite erau finanţate din bani virtuali obţinuţi prin printare de bancnote?    

Referinţe bibliografice
1.Johan Lybeck, Istoiria globală a crizei financiare (2007 – 2011), Polirom, 2012.
2.John Maynard Keynes, Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Publica, 2009.
3. Kelvin Lancaster, Analiza economică matematică, Editura Ştiinţifică, 1973.
4. Jacques Attali, Scurtă istorie a viitorului, Polirom, 2007.
5. Simon Johnson, James Kwak, 13 bancheri: dominaţia Wall Street-ului şi următorul colaps financiar, Polirom, 2012.