Vestul.ro
Banat

Capitularea otomanilor din cetatea Timişoarei (2)



Toamna anului 1716 marchează eliberarea cetăţii Timişoarei de sub stăpânirea Imperiului otoman. După cucerire, Imperiul habsburgic va reintegra Banatul în rândul creştinătăţii europene, imperialii aducând în Timişoara modernizarea specifică acelor timpuri.

La 1 şi 2 septembrie, 3.000 de soldaţi sub comanda generalului Würtenberg au început lucrul la tranşeele de apropiere. Focul deschis de otomani stânjenea executarea lucrărilor şi a ucis un căpitan, 9 soldaţi, 60 de soldaţi imperiali fiind răniţi. În 3 septembrie nu s-a putut lucra prea mult din cauza ploii, dar au fost înregistraţi 4 morţi şi 32 de răniţi. În ziua de 8 septembrie s-a lucrat la şanţul de apropiere, ajungându-se până la 6-7 paşi de şanţul palisadei.În acea zi a fost rănit mortal maiorul de geniu Hochenfeld. În noaptea de 9 septembrie trupele otomane au sfidat tragerile artileriei imperialilor şi au ieşit din cetate executând un atac asupra inamicului. A fost un atac impresionant, soldaţii otomani ţinând în mâna stângă o făclie, iar în cea dreaptă, sabia. Atacul a eşuat deoarece făcliile au fost un bun reper pentru trăgătorii imperiali. În ziua de 10 septembrie s-a continuat lucrul, dar imperialii au fost întrerupţi de tentativa otomanilor de a realiza o nouă breşă în cercul ce forma blocada. Încercarea otomanilor a fost zadarincă, Regimentul de dragoni Schänbonv va împiedica străpungerea blocadei.
În 17 septembrie, artileria a executat un foc masiv asupra palisadelor, iar numărul pieselor de artilerie a crescut prin aducerea unor tunuri de la Essck. În acea zi, garnizoana asediată a fost somată se se predea, dar paşa, comandantul cetăţii, a răspuns că nu poate să facă asta pentru că ar păta onoarea sultanului său. Atacul imperialilor a continuat şi în zilele următoare, dar în 23 septembrie trupele otomane din mai multe unităţi de infanterie şi cavalerie, cu sprijinul focului de artilerie, au încercat să străpungă încercuirea imperialilor. Acţiunea otomană va eşua şi de această dată, trupele otomane fiind obligate să se retragă.
Luptele pentru cucerirea cetăţii Timişoarei au continuat cu multă înverşunare din partea armatelor imperiale, acestea ajungând încetul cu încetul tot mai aproape de victoria asupra musulmanilor. Pentru 11 octombrie, Prinţul de Beveren şi generalii Leimbruck şi Langler îşi propun să concentreze loviturile a 43 de tunuri pentru a face o breşă în zidurile cetăţii şi să neutralizeze artileria grea de pe ziduri. La 11 octombrie imperialii declanşează un bombardament cumplit spre poziţiile otomane, inamicii mulţumindu-se să replice anemic, bateriile lor fiind distruse de tirul de bombardamente de până atunci. Focul de artilerie nu a încetat nici noaptea şi s-a intensificat în zorii zilei de 12 octombrie. La 12 octombrie 1716, pe la orele 11:30, un steag alb era ridicat pe zidul cetăţii Timişoarei. Era semnalul capitulării oastei otomane. Armatele Imperiului habsburgic puneau stăpânire peste cetatea Timişoarei, după ce aceasta s-a aflat timp de peste un secol sub ocupaţia musulmană.
Imediat după capitulare, Prinţul Eugeniu de Savoya îi va linişti pe beilerbei, suţinând că nu va proceda ca şi otomanii, în 1552, care, încălcându-şi cuvântul, i-au măcelărit pe oştenii creştini ce capitulaseră. Dorind să arate bunăvoinţă şi corectitudine, Prinţul Eugeniu de Savoya a ordonat ca porţile cetăţii să fie păzite împreună de un număr egal de oşteni imperiali şi otomani. Trupele şi locuitorii otomani ai Timişoarei au fost concentraţi în cartierul Palanca Mică, de aici părăsind, peste câteva zile, teritoriul cetăţii pierdute.
Foştii ocupanţi otomani vor redacta un act în 10 puncte, act prin care cer imperialilor condiţii pentru părăsirea teritoriului pe care s-au aflat până atunci. Iată întregul conţinut al actului:
1. Efectivele existente în cetate au libertatea de a o părăsi fără a se ţine seama de naţionalitatea lor.Transfugii vor fi predaţi imperialilor.
2. Soldaţilor le este permisă părăsirea cetăţii cu armamentul individual.
3. Trupele otomane vor primi 1.000 căruţe pentru transportul avutului lor.
4. Efectivelor otomane li se asigură hrana necesară (prin cumpărarea la un preţ mic de la locuitorii satelor prin care vor trece - n.n.).
5. Se asigură marşul lor în deplină siguranţă.
6. Trupele vor lua muniţie doar pentru câteva focuri.
7. Evreii pot rămane în oraş, asigurându-li-se libertatea comerţului.
8. Curuţii au deplina libertate să meargă unde vor.
9. Se asigură vânzarea liberă a avutului celor asediaţi.
10. Punctele capitulării vor fi respectate cu stricteţe.

Aproape toate condiţiile puse de otomani vor fi îndeplinite, iar la 13 octombrie 1716 se va semna la Timişoara, în cortul Prinţului Eugeniu de Savoya, acest act ca fiind actul de capitulare. La 17 octombrie 1716, otomanii părăsesc definitiv Timişoara, iar primul lor popas, în drumul spre Belgrad, îl vor face la Şag. Victoria imperialilor a fost sărbătorită, în data de 17 octombrie, printr-un Te Deum în cortul lui Eugeniu de Savoya, unde s-au aprins lumînări. La 21 octombrie, de la Timişoara, Prinţul de Savoya se adresează direct împăratului, exprimându-şi ideea că doreşte organizarea Banatului atât în folosul Casei Imperiale, „dar şi spre binele celor guvernaţi.”
Veşti despre pierderea Timişoarei avem şi din partea cronicarilor otomani. Iată ce relatează cronicarul otoman Mehmed Raşid, referitor la importanţa strategică a Timişoarei: „o astfel de cetate întărită, care era digul graniţelor islamice şi lacătul Ţării Româneşti şi al Moldovei, precum şi al altor ţinuturi aflate pe partea cealaltă a Dunării, a intrat în mâna ghiaurilor din cauza delăsării şi nepăsării apărătorilor, deşi avea în ea încă nenumărate cete de oşti şi, chiar dacă asediul ar fi durat timp de 4–5 ani, tot ar fi avut cantităţi suficiente de zaherea, muniţii şi arme de luptă… Sultanul a ascuns populaţiei timp de 15–20 de zile căderea acestei cetăţi, dar pană la urmă a trebuit să anunţe trista veste”. Un alt cronicar otoman, Silahdar Fândâklî Mehmed aga, scrie astfel despre asediul Timişoarei: „…a asediat cetatea Timişoara din patru părţi şi a împrejmuit-o cu un şanţ mare şi şarampoaie… aproape 100.000 din raialele Timişoarei; bătrâni neputincioşi la lucru, femei cu copii, cu avuţii, cu îmbrăcămintea şi animalele lor, şi-a ales dintre raialele sale ghiaure 30.000 de oameni puternici potriviţi pentru război; le-a pus pe cap şepci şi în mâini săbii, pe unii i-a aşezat la întărituri, iar pe alţii i-a însărcinat să taie tufişuri şi lemne spre a le aşterne peste şanţurile cetăţii; după ce au cărat pământ pentru astuparea acestora, au trecut peste ele tunurile, luptând zi şi noapte…”
Astfel se încheie ocupaţia Imperiului sultanilor asupra Timişoarei, oraşul bănăţean intrând, odată cu luarea lui în stăpânire de către armatele Imperiului habsburgic, într-o nouă etapă, într-o etapă superioară de civilizaţie şi dezvoltare, Curtea de la Viena îngrijindu-se ca Timişoara să fie aşezată între cetăţile de frunte ale Imperiului, acordându-i în anul 1781statutul privilegiat de “Oraş liber regesc” şi multe alte privilegii de care puţine cetăţi ale Imperiului aveau să se bucure.
Eliberarea Timişoarei de sub stăpânirea Imperiului otoman, se încadreză aşadar, în războiul purtat de Imperiul otoman împotriva Veneţiei şi Imperiului habsburgic, război care a izbucnit ca urmare a încercării de refacere teritorială a otomanilor, după ce coaliţia creştină a impus Imperiului sultanilor numeroase pierderi teritoriale prin pacea de la Karlowitz, în 1699. Războiul început de otomani în 1715, prin atacarea Veneţiei, le va aduce şi  pierderea Timişoarei, Curtea de la Viena reuşind să cucerească de sub stăpânirea musulmană şi Belgradul, în 1717, cetate importantă în apărarea occidentului creştin. Războiul început în 1715 avea să se încheie în 1718, odată cu pacea de la Passarowitz, 21 iulie, pace prin care Imperiul otoman va pierde Banatul Timişean, dar şi alte teritorii, acestea trecând sub ocupaţia Casei de Habsburg.

Bibliografie:
Francesco Griselini – Încercare de istorie politică şi natural a Banatului Timişoarei, Editura Facla, 1984, Timişoara.
Ioan Haţeganu – Prin Timişoara de odinioară, Editura Artpress, 2006, Timişoara.