Vestul îşi propune ca prin opinii şi luări de poziţie să promoveze
valorile tradiţionale bănăţene şi descentralizarea economico-administrativă.

M.S. Regele Frdinand I Întregitorul – 89 ani de la trecerea la cele veşnice

M.S. Regele Frdinand I...

Vara anului 1927 a îndoliat întreg Regatul României. În noaptea de 20 iulie, Regele...[...]

Rege, de 87 de ani

Rege, de 87 de ani

În 20 iulie 1927 Mihai I a devenit, pentru prima dată, rege al României, după ce...[...]

Regina Maria

Regina Maria

În urma cu 76 de ani, la 18 iulie 1938, a trecut la cele veşnice Regina Maria, care a...[...]

BANAT

Capitularea otomanilor din cetatea Timişoarei (1)

Scris la: 12.10.2016, de: Cornel-Florin SERACIN Print

Foto 1

Toamna anului 1716 marchează eliberarea cetăţii Timişoarei de sub stăpânirea Imperiului otoman. După cucerire, Imperiul habsburgic va reintegra Banatul în rândul creştinătăţii europene, imperialii aducând în Timişoara modernizarea specifică acelor timpuri.

Toamna anului 1716 marchează eliberarea cetăţii Timişoarei de sub stăpânirea Imperiului otoman. După cucerire, Imperiul habsburgic va reintegra Banatul în rândul creştinătăţii europene, imperialii aducând în Timişoara modernizarea specifică acelor timpuri. Eliberarea Timişoarei de sub dominaţia otomană a fost realizată într-un context european deosebit de frământat, context în care marile imperii erau dominate fie de ambiţia stăpânirii unor noi teritorii, fie de teama consolidării unor puteri concurente, fie de ştergerea unor eşecuri care le-au slăbit puterea.
Marele perdant al sfârşitului de secol XVII şi început de secol VXIII era Imperiul otoman, imperiu care a fost înfrânt de puterile lumii creştine şi obligat să semneze pacea de la Karlowitz din 1699, pace care i-a micşorat teritoriul. În acest fel, Imperiul otoman va deveni „marele bolnav” al Europei secolului XVIII, iar problema otomană va fi capul de afiş în politica europeană, aceasta şi datorită faptului că două noi puteri se iveau la orizont pe bătrânul continent, Rusia şi Prusia.
La începutul secolului XVIII se iveşte şi problema succesiunii la tronul Spaniei, fiind bine cunoscut faptul că prin decesul regelui Carol al II-lea s-a stins viţa bărbătească de succesiune la tronul spaniol din dinastia de Habsburg, iar testamentul defunctului rege îl va aduce pe tronul Spaniei, în pofida pretenţiilor Casei de Habsburg, pe nepotul lui Ludovic al XIV-lea. În războiul pentru succesiunea coroanei spaniole erau implicate principalele puteri europene, inclusiv Imperiul habsburgic.
Vechile imperii ale Europei îşi vedeau ameninţate poziţiile din partea unor concurenţi care începeau să se afirme tot mai mult pe harta politică din acele vremuri. Este vorba despre Imperiul ţarilor, Rusia, la răsărit, dar şi de puterea crescândă a Suediei, în nord. Între Rusia ţarilor şi Suedia va izbucni un conflict sângeros între 1700-1721, război cunoscut în istoriografia universală sub numele de „războiul nordic”.
Imperiul otoman, marele învins de la sfârşitul secolului XVII, nu se putea resemna deloc cu pierderile teritoriale ca urmare a păcii de la Karlowitz, şi va depune eforturi pentru a readuce lucrurile la starea lor iniţială, acest fapt determinând modificări în politica statelor europene.
Încă din anul 1703, la Istanbul, sultanul Mustafa al II-lea a fost înlăturat din scaun, locul lui fiind luat de Ahmed. Tendinţa Porţii otomane de a-şi apăra propriile interese a adus războiul ruso-otoman din anul 1710. Otomanii obţin un succes nesperat în faţa armatelor ţariste, victoria musulmanilor de la Stănileşti din 1711 îi va stimula în decizia lor de a relua campania de recucerire teritorială în Europa.
Marele vizir, Silahdir Ali Paşa, credea în capacitatea armatei otomane de a recupera teritoriile pierdute în urma păcii de la Karlowitz şi va reuşi să-l convingă pe noul sultan, Ahmed al III-lea, să reia lupta împotriva Veneţiei, în condiţiile în care habsburgii erau angrenaţi în războiul de succesiune spaniol. Otomanii vor declara război Veneţiei în anul 1715, vor debarca în Peloponez şi vor reuşi să cucerească mai multe insule care se aflau sub stăpânirea Veneţiei. Curtea de la Viena a început să manifeste semne de nelinişte după ce otomanii se apropiaseră de insula Corfu, insulă care odată cucerită, le-ar fi putut înlesni musulmanilor întinderea stăpânirii asupra întregii peninsule italice.
Teama ca Imperiul sultanilor să nu treacă la acţiuni armate, care ar fi putut duce la revenirea sub stăpânirea musulmană a teritoriilor pierdute prin pacea din 1699, a determinat Curtea de la Viena să se pregătească de război împotriva Imperiului otoman. Împăratul Imperiului habsburgic, Carol al VI-lea, va coaliza întreaga lume creştină împotriva pericolului otoman, toate armele sale îndreptându-se spre musulmanii declaraţi duşmani ereditari ai creştinătăţii.
Consiliul Aulic de Război de la Viena a format o armată de peste 125.000 de soldaţi, iar pregătirea ei consistentă pentru războiul anti-otoman, i-a adus împăratului Carol al VI-lea speranţa unui deznodământ fericit pentru întreaga lume creştină.
Bătălia decisivă împotriva Imperiului otoman se va da la 5 august 1716, armata Imperiului habsburgic condusă de Prinţul Eugeniu de Savoya va învinge cei 30.000 de spahii otomani, la Petruvaradin, locul în care armatele creştine îşi aveau amplasată tabăra. Această victorie este decisivă pentru Eugeniu de Savoya, comandantul corpului armatei creştine va decide atunci să pornească la cucerirea cetăţii Timişoarei, cetate deţinută de Imperiul otoman începând din iulie 1552.
În acele vremuri, Cetatea Timişoarei se afla situată pe un teren mlăştinos şi era înconjurată de apele revărsate ale Begheiului, care formau o mulţime de insule mici. Timişoara era o cetate bine fortificată şi avea pe atunci 3 sectoare deosebite: oraşul, castelul şi Palanca. Ultima era o suburbie cu mai mulţi locuitori decât întreaga Timişoară la un loc, fiind un loc întărit, prevăzut cu un şanţ săpat după obiceiul otomanilor şi căptuşit cu zid de cărămidă. Oraşul avea fortificaţii construite ceva mai regulat. El deţinea în exterior întărituri bune, aşa cum era şi şanţul din Palanca, numai că erau prevăzute de jur împrejur cu piloni puternici de stejar îngropaţi adânc în pământ, groşi de 15-18 ţoli. Pilonii erau înalţi de peste 7 metri, constituind o excelentă palisadă. Castelul era întărit aproape în acelaşi mod şi era situat în spatele oraşului, având ca val de apărare o mică palancă.
Trupele Imperiului habsburgic se vor regrupa pentru a porni la cucerirea şi ocuparea Timişoarei. De la Petruvaradin, trupele imperiale s-au deplasat în lungul valului roman, peste câmpia de la Zenta, unde au trecut Tisa, iar la 28 august şi-au stabilit tabăra la Beregsău, în apropierea Timişoarei.
Pentru a se asigura de victorie, imperialii au suplimentat efectivele militare pentru cucerirea cetăţii Banatului, aducând, pentru reuşita sigură, trupe din alte zone. La 21 august, în apropierea Timişoarei a ajuns un corp de armată format din 14 escadroane, de la Arad, pus sub comanda generalului Rothenhan. La 21 septembrie, un alt corp de armată, format din 4 batalioane de infanterie şi 14 escadroane de cavalerie, sub comanda generalului Steinville, a venit de la Alba-Iulia şi Deva.
Comandantul armatei imperiale era Prinţul Eugeniu de Savoya, conducător care cunoştea bine condiţiile deosebit de grele ale trenului de luptă, dar şi măsurile care se impuneau a fi luate pentru a înlesni apropierea victoriei. Eugeniu de Savoy avea în subordinea sa 58 de batalioane şi 211 escadroane, iar după ce va eşua în câteva atacuri, ia hotărârea să realizeze o blocadă prin închiderea tuturor căilor de acces spre cetate.  Planul lui Eugeniu de Savoya prevedea construirea mai multor tranşee şi şanţuri de comunicaţie în vederea creării de condiţii favorabile trupelor imperiale de a se apropia cât mai mult de zidurile cetăţii. Toate aceste activităţi vor fi executate în contact nemijlocit cu inamicul, care a avut mai multe tentative de a străpunge blocada imperialilor.

Bibliografie:
Francesco Griselini – Încercare de istorie politică şi natural a Banatului Timişoarei, Editura Facla, 1984, Timişoara.
Ioan Haţeganu – Prin Timişoara de odinioară, Editura Artpress, 2006, Timişoara.


text foto: prinţul Eugeniu de Savoya; sursa foto: www.wikimedia.org

de Cornel-Florin SERACIN

Copyright © 2011 Reproducerea totală sau parţială a materialelor necesită acordul în scris al Vestul.ro



Comentează






capcha


Reguli:
1. Vă rugăm folosiţi un limbaj civilizat;
2. Vă rugăm nu folosiţi cuvinte care pot jigni alte persoane care postează comentarii;
3. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să vă referiţi doar la articolul afişat şi să nu atacaţi autorul sau autorii materialului;
4. Nu folosiţi un limbaj vulgar sau cu tentă sexuală;
5. Nu vom permite comentarii discriminatorii cu tentă xenofobă, antisemită sau rasistă;
6. Comentariile care intră în contradicţie cu regulile de mai sus vor fi şterse fără a se afişa vreun motiv;
7. Daca veţi continua să sfidaţi aceste reguli nu veţi mai putea să postaţi mesaje.

Comentând pe acest site, sunteţi de acord cu regulile precizate, le intelegeţi şi vă daţi acordul că le veţi respecta. Vă mulţumim.

Editorial

Editorial

Scris la: 1 Decembrie 2016

Memorandumul lui Maniu – mai actual decât oricând

“Luăm exemplul ţinutului Timiş, ţinut relativ bogat. Din acest ţinut, Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rămân din aceste miliarde pentru nevoile lui administrative, culturale, economice, sanitare etc.? 200 milioane!" Aceasta era situaţia în 1938, la 20 de ani de la Marea Unire. Astăzi, după încă 78 de ani, ce s-a schimbat?

Citeste articolul

Castelino Club pentru Copii in Timisoara

play