Regionalizare, autonomie, reorganizare administrativă (I)

În ultimii ani, auzim tot mai des în mass-media vorbindu-se despre regionalizare, autonomie, reorganizare administrativ-teritorială etc. De la ziarişti la politicieni, de la analişti la specialişti în diverse domenii, tot mai multă lume abordează acest subiect. Tonul şi nuanţele în care sunt discutate astfel de probleme diferă în funcţie de interesele şi, de multe ori, de zonele de provenienţă ale participanţilor la discuţii. Dinspre toate taberele se aude tot mai des un mesaj prin care se transmite că România trebuie să-şi reformeze organizarea administrativ-teritorială. Motivaţiile oferite pentru această măsură sunt multiple, însă una dintre ele este de departe cea mai uzitată: riscul de a pierde finanţările europene începând cu anul 2014. Acest mesaj este transmis atât de politicieni, cât şi de specialişti în economie şi administraţie, iar în ultima perioadă au fost nenumărate dezbateri asupra necesităţii unei astfel de reforme. Au fost avansate diverse propuneri, mai mult sau mai puţin argumentate, au fost invocate o sumedenie de motive pro sau contra, s-au format diferite tabere.
În acest context, m-am gândit la o mini serie de articole în care să prezint şi să încerc să explic anumite concepte atât de des folosite în ultima perioadă, dar destul de neclare pentru foarte multă lume. Din punctul meu de vedere, aceste prezentări sumare şi de multe ori neconcludente ale acestor termeni sunt făcute intenţionat aşa, în scopul menţinerii unei stări de confuzie în rândul populaţiei. O populaţie care nu înţelege exact termenii despre care se discută este mai uşor de manevrat, ajuntându-i pe cei care deţin controlul azi să pregătească această reorganizare astfel încât tot ei să fie cei care vor profita de ea. 

Împărţirea teritoriului în unităţi administrativ-teritorale, înfăptuită pe cale legislativă, este o caracteristică a exerciţiului de putere şi reprezintă o chestiune de importanţă vitală pentru orice ţară, astfel constituindu-se sistemul administraţiei statului şi subsistemele lui locale. Acesta este cadrul în care funcţionează, din punct de vedere teritorial, viaţa politică şi se organizează viaţa economică şi socială a unei naţiuni. În funcţie de contextele istorice, geopolitice, economice şi sociale sunt adoptate de către fiecare stat modelele de organizare administrativă.
Delimitarea teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale pentru stabilirea în acestea a organelor administraţiei centrale şi locale, pentru a realiza funcţiile statului şi a satisface cerinţele şi interesele generale şi particulare ale cetăţenilor, este denumită ca organizare administrativ-teritorială. Prin termenul descentralizare în administraţia publică se înţelege acordarea de autonomie administrativă organelor locale. Cuvântul „autonomie” îşi are rădăcinile în limba greacă, în care prefixul „auto” înseamnă singur, independent, iar „nomos” înseamnă lege. Sensul termenului autonomie în administraţia publică trebuie înţeles ca  drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naţionalităţi sau al unei minorităţi naţionale etc.) de a se administra sau autoguverna singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. În sens etimologic, prin termenul de autonomie se înţelege dreptul unei entităţi de a se guverna prin propriile sale legi. Analizând poziţia în stat a colectivităţilor umane aflate pe teritoriul lui prin prisma afirmaţiilor de mai sus, vom putea să le considerăm autonome atunci când ele sunt în postura de a adopta norme juridice în condiţii de independenţă faţă de autoritatea publică centrală. Pentru a înţelege corect termenul de autonomie astfel definit trebuie avut în vedere următorul aspect: în societatea modernă apare o scară ierarhică  a normelor juridice bazată pe puterea lor decizională mai mare sau mai mică, în cadrul căreia toate actele autorităţilor administrative centrale şi locale trebuie să respecte întocmai legile. În funcţie de această varietate a normelor juridice, gradul de autonomie al autorităţii care le emite va fi diferit, depinzând de abilitatea sa de a emite acte normative cu cea mai mare forţă juridică sau acte juridice subordonate legilor. 
Cristian COLOJOARĂ
Liga Bănăţeană

Sursa foto: Cotidianul.ro