După cum este cunoscut, 25 de şefi de state şi de guverne din Uniunea Europeană (UE), printre care şi România, au aprobat acum câteva zile la Bruxelles un proiect de tratat bugetar care vizează o disciplină şi o normativitate fiscală şi bugetară cu mult mai strictă decât cea actuală. Acest document, denumit Tratatul pentru Stabilitate, Coordonare şi Guvernanţă, instituie obligaţia echilibrării bugetelor naţionale, astfel încât deficitele bugetare structurale să nu fie mai mari de 0,5% din produsul intern brut în preţuri curente (PIB), respectiv ca diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile bugetare nominale să fie pozitivă sau nulă.
După părerea mea, această iniţiativă a liderilor UE reprezintă un dublu eşec. Pe de o parte, participanţii la summit – ul de la Bruxelles nu au căzut de acord în ce mod ar putea fi salvată de la faliment Grecia. Dimpotrivă, în loc să contribuie în mod concret la soluţionarea iminentei insolvenţe a guvernului grec, cei 25 de participanţi la acest summit istoric au sfătuit politicos oficialii greci să-şi rezolve singuri problemele cu băncile creditoare sau, în cazul Angelei Merkel, şi-au declarat scepticismul cu privire la posibilitatea evitării acestei insolvenţe. Dar, în afară de acest penibil eşec de natură politică, recentul summit de la Bruxelles a creat o nouă problemă extrem de periculoasă: fezabilitatea cu totul şi cu totul insuficientă a noului tratat constituţional al UE. Cu alte cuvinte, dacă acest tratat va fi aprobat peste circa şapte săptămâni, atunci statele din Zona Euro, cu excepţia Estoniei, Luxemburgului şi Finlandei, se vor vedea nevoite, cu o mare probabilitate, să plătească unor instituţii europene amenzi semnificative, întrucât nu vor fi capabile să respecte aşa zisa regulă de aur a noii ordini fiscale şi bugetere europene. 
În acest context, acceptarea necondiţionată a prevederilor noului tratat european de către autorităţile de la Bucureşti  implică riscuri cu mult mai mari comparativ cu actualele directive si norme juridice care definesc calitatea de stat membru al UE. De ce? Pentru că performanţele economice şi sociale ale României comparativ cu celelalte ţări membre ale UE, cu excepţia Bulgariei, s-au dovedit a fi extrem de modeste în perioada 2007-2010. Astfel, România şi Bulgaria se situau în 2010, aproape la egalitate, pe ultimul loc comparativ cu celelalte ţări din UE în ceea ce priveşte produsul intern brut pe locuitor, nivelul acestui indicator raportat la valoarea medie din UE fiind de 45% în România şi de 43% în Bulgaria. În al doilea rând, în aceeaşi perioadă ponderea populaţiei ocupate din agricultură în raport cu totalul populaţiei ocupate era de 25,7% în România şi de 20,3% în Bulgaria, comparativ cu o medie UE de 8,9%. De asemenea, România şi Bulgaria aveau în 2010 cea mai scăzută productivitate a muncii din UE, nivelul acestui indicator comparativ cu media UE fiind de 48% în România şi de 42% în Bulgaria. În altă ordine de idei, Bulgaria, Ungaria şi România se situau în acelaşi an pe ultimele poziţii ale unui clasament al ţărilor din UE în funcţie de recesivitatea balanţei demografice. În sfârşit, în acelaşi an România se situa pe ultima poziţie într-un clasament al ţărilor din UE alcătuit pe baza numărului de salariaţi din învăţământ şi sănătate raportat la 100 000 de locuitori, respectiv a valorii cheltuielilor anuale pe elev şi student. Astfel, în 2010 numărul de salariaţi din învăţământ şi sănătate raportat la 100 000 de locuitori era în România de 3 673 salariaţi, comparativ cu 4 775 salariaţi în Bulgaria, ca să nu mai vorbim de valoarea medie a acestui indicator la nivelul UE (7 327 salariaţi).
Dar de ce a ajuns România, la propriu şi la figurat, lanterna roşie a Europei? Se mai poate face oare ceva? Fără îndoială, răspunsul la prima întrebare implică un imens efort deductiv şi inductiv. Sau, aşa cum spunea mai demult Anton Pavlovici Cehov, asemenea întrebări şi asemenea răspunsuri  sunt de fapt poveşti lungi, mult prea lungi... Cu atât mai mult acum, într-o lume atât de postmodernă, asemenea poveşti nu mai sunt la modă. De aceea, am să simplific cât mai mult cu putinţă opinia mea despre cauzele şi motivele care au generat actuala schimbare la faţă a României. În ceea ce priveşte a doua întrebare, cred că întotdeauna se mai poate face ceva, pentru că – nu-i aşa? – nici un şef de stat nu este de neînlocuit, oricât de multă putere ar deţine, iar defetismul, alienarea şi fatalismul reprezintă în asemenea situaţii cele mai nefireşti opţiuni.
Înainte de orice, sunt convins că decizia de acceptare a României în UE a fost luată, în spatele unor uşi foarte bine închise, de către un grup informal de lideri occidentali. Pentru că în momentul în care a început procesul de preaderare, România era o ţară în care competitivitatea companiilor era de cinci (!) ori mai mică decât în UE, iar forţa de muncă din agricultură era de 27 (!) de ori mai numeroasă decât în Europa Occidentală. Cu toate astea, România a fost acceptată aproape fără nici un fel de condiţii la masa bogaţilor. Oare de ce?  Datorită altruismului şi al naivităţii decidenţilor? Sau poate datorită unor bairamuri cu miel la proţap şi folcloriste? Dar toate astea nu mai contează acum. După intrarea în UE, România a înregistrat progrese notabile în ceea ce priveşte creşterea competivităţii şi a productivităţii factorilor de producţie. Dar în aceeaşi măsură, intrarea României în UE a generat şi numeroase efecte emergente: migraţia forţei de muncă calificate, declinul demografic, exacerbarea consumului şi supracreditarea cererii pe pieţele imobiliare.
Cu toate acestea, cred că disfuncţiile pe care le-am menţionat nu reprezintă factorii determinanţi ai actualei crize economice, sociale şi politice din România. Sunt convins că actuala criză reprezintă o consecinţă mai ales a modului în care s-a derulat în România procesul de tranziţie de la socialism la capitalism, ca să spun aşa. În primul rând, cineva, se ştie cine, a făcut tabula rasa cărţile funciare din Ardeal şi din Banat, precum şi documentele similare din Vechiul Regat care  reglementau drepturi de proprietate funciară inalienabile. De aici a început dezastrul. Apoi, au fost privatizate într-o manieră netransparentă, ca să folosesc un eufemism la modă, fostele întreprinderi socialiste. Mai mult, noii proprietari ai acestor active s-au trezit peste noapte împroprietăriţi cu terenuri  care fuseseră confiscate în mod abuziv de autorităţile comuniste. În sfârşit, pentru ca acest proces sui generis de oligarhizare şi de plutocratizare a noilor instituţii şi organizaţii să fie desăvârşit, noua clasă politică, provenită în cea mai mare măsură din cea veche, a decis, în unanimitate, că în România nu este nevoie ca cei care realizează venituri din muncă sau din capital să depună anual la autoritatea fiscală o declaraţie de venit, o declaraţie care să permită monitorizarea legitimităţii averilor şi a consumului. În schimb, această procedură fiscală devenită clasică în Occident a fost substituită cu instituţii total nedemocratice gen DNA, ANI şi aşa mai departe...
În sfârşit, este evident că politica de austeritate fiscală şi bugetară operaţionalizată de Traian Băsescu şi de Emil Boc în ultimii trei ani reprezintă, prin inadecvare şi prin ineficienţă, factorul determinant al actualei crize. Mai întâi trebuie subliniat că amputările de resurse umane şi de costuri salariale din sectorul public al economiei, reducerea drastică a cheltuielilor bugetare destinate protecţiei sociale şi creşterea aberantă a impozitelor directe - principalele politici publice impuse de Traian Băsescu, de Emil Boc şi de oficialii FMI şi UE – reprezintă inepţii din toate punctele de vedere, inepţii care au generat consecinţe deosebit de grave: recesiune, şomaj, sărăcie endemică, supraîndatorare externă şi lipsă de competitivitate. Astfel, în ultimii trei ani şi-au pierdut locurile de muncă 845 000 de salariaţi din România, din care aproape 250 000 din sectorul public. Pe de altă parte, veniturile salariale ale salariaţilor din sectorul public al economiei româneşti s-au diminuat cu aproape 23%. În termeni nominali, deci, costurile salariale din sectorul public au scăzut în perioada menţionată de la 12,384 miliarde euro, la 9,562 miliarde euro. În aceeaşi perioadă, însă, deficitul bugetului consolidat al statului (guvern, autorităţi locale, pensii de stat, şomaj şi sănătate) a scăzut, paradoxal, cu doar 1,599 miliarde euro; de la 6,732 miliarde euro în 2008, la 5,133 miliarde euro la sfârşitul anului trecut. Dar cum este posibil aşa ceva?  Să reduci cheltuielile de personal cu 2,822 miliarde euro şi să reduci deficitul bugetar cu doar 1,599 miliarde euro? Iată deci în ce a constat reforma Băsescu – Boc – FMI – UE: curbe de sacrificiu impuse fraierilor (funcţionarilor publici, militarilor, medicilor, profesorilor, pensionarilor, studenţilor, elevilor, copiilor de toate vârstele, celor bolnavi şi celor care au o nevoie acută de protecţie socială), pe de o parte, respectiv sifonări de resurse bugetare în contul băieţilor deştepţi din proximitatea preşedinţiei, a executivului şi a mai cine ştie cui. Datele prezentate în continuare reflectă  foarte clar politica fiscală iresponsabilă impusă marii majorităţi a locuitorilor României de Traian Băsescu, de Emil Boc şi de aşa zişii experţi ai FMI şi UE.