În anul 2009 ne-a părăsit istoricul Valeriu Leu. A fost un pasionat cercetător al spaţiului rural al românilor bănăţeni în epoca modernă, cea a stăpânirii austriece. Era o perioadă de penetrare a noului adus de un regim de factură central-europeană, catolică, cu multiple legături în spaţiul german, într-un mediu până atunci profund tradiţionalist, dominat de cutume şi superstiţii axiomatice. Acestea aveau să fie însă profund zdruncinate de spiritul iluminist care se propaga cu maximă amploare în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul celui următor.
Din bogata moştenire istoriografică a cercetătorului reşiţean am ales să ne referim acum la două studii mai vechi şi mai puţin cunoscute, dar care surprind foarte bine evoluţiile din mentalul rural bănăţean în legătură cu două teme profunde, care au preocupat dintotdeauna omenirea: boala şi moartea. De aceea, am şi considerat oarecum înrudite aceste studii, apărute la interval destul de scurt unul de celălalt: Epidemii şi mentalităţi în Banatul Luminilor (în cadrul volumului Banatul între arhaic şi modern. Mentalităţi în Veacul Luminilor, Reşiţa, 1993) şi Cultură populară şi spirit iluminist. Vampiri şi administraţie în Banatul sec. XVIII, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Historia, XL, 1-2, 1995 (cel de-al doilea sub pseudonimul Mihai Duma).
Cum erau privite epidemiile în secolele acelea? Încă bântuia pe atunci cumplita ciumă, la a cărei răspândire contribuia şi faptul, menţionat de documente, al sărutării de către rude a trupului celui mort. Prin circulare precis întocmite, Biserica ortodoxă a ajuns să dezavueze aceste fapte, despre care se aprecia că nu aveau „nicio legătură cu pravilile.” Totuşi, la Ciuchici în 1812 obiceiul încă era practicat, chiar sub oblăduirea bătrânului preot Vasilie, pentru care motiv acesta a fost suspendat din slujbă pentru un an de către episcop. Cazul era prezentat drept exemplu tuturor preoţilor din regiune. Totodată, li se atrăgea atenţia să nu înmormânteze morţii mai devreme de 48 de ore de la deces, decât în cazul unor aprobări excepţionale. Dar, cu tot tonul autoritar al circularelor, determinat de gravitatea situaţiei, se pare că tradiţia nu ceda aşa de uşor, întrucât aceleaşi probleme au fost dezbătute până către anul 1829.
Ciuma din 1813 era descrisă în documentele episcopului Vârşeţului Petru Vidac în aşa fel încât „pare o filă desprinsă din Apocalipsă.” În doi ani problema acestei epidemii a fost abordată în 9 circulare, „toate înregistrate în protocoale, citite, recitite, explicate.” Ca urmare a aplicării măsurilor cerute şi a cooperării populaţiei, Banatul a scăpat relativ uşor atins de cumplita maladie, care a şi fost ultima de acest fel prin părţile noastre. Circularele precizau că boala nu se lua din „luft” (din aer), adică prin respiraţie, şi nici prin mâncare sau băutură, ci doar prin contactul cu omul bolnav, cu hainele şi cu obiectele sale. Periculozitate prezentau aglomeraţiile umane în spaţii mici şi închise. Ostaşii de la graniţe trebuiau să oprească orice infiltrare din afară. Cei vinovaţi de răspândirea molimei erau pedepsiţi cu moartea fără judecată! Cei reveniţi în regiune erau supuşi carantinei.
Altă epidemie care a afectat regiunea era variola, „vărsatul negru.” De la începutul secolului al XIX-lea însă ea începea să fie combătută prin vaccinuri, care se practicau de două ori pe an. Efectele variolei erau fie mortale („mai mult decât o mie într-un an, tocma ca de ciumă mor”), fie lăsau sechele majore („şi mulţi după ce se scoală rămân nedepliniţi, orbi, surzi, şchiopi sau în toată viaţa lor neputincioşi şi bolnavi”). Părinţilor li se atrăgea aşadar atenţia să îşi păzească copiii.
Din 1822 se întocmeau de către preoţi tabele cu copiii care urmau a fi vaccinaţi. Din 1826 populaţia începea să se prezinte la vaccinare în mod voluntar. În 1829 în sate era răspândită chiar o carte „despre oltuitul bubelor alcătuite.”
În 1831 îşi făcea apariţia şi holera, povenind din India, de unde a ajuns prin Rusia şi Polonia. Se făcea acum apel la menţinerea curăţeniei în casă şi îmbrăcăminte, la alimentaţia consistentă, cu accent pe pâine şi poame, pe descurajarea beţiei. Casele trebuiau aerisite: „prin deschiderea uşilor şi fereştrilor aer proaspăt înlăuntru să sloboziţi.” Simptomele bolii erau: dureri de cap sau stomac, vomă şi diaree deodată, răcirea mâinilor şi picioarelor, răsuflare grea şi slăbire rapidă. Moartea survenea cam în 24 de ore, precum menţiona o mărturie din Comloş din acelaşi an. În 1832, la Ecica au murit din cauza holerei 108 români şi 28 de germani. La Beba Veche, iniţial s-a crezut că era vorba de ciumă, abia apoi constatându-se că aveau de a face cu o epidemie de tip nou.
Ca măsuri, episcopia de Vârşeţ cerea, pe lângă curăţenie şi alimentaţie, să se evite dormitul noaptea afară sau pe pământul gol. Pâinea să nu fie amestecată cu secară sau neghină. Să nu se mănânce carne veche sau grasă, peşte de baltă, bureţi, castraveţi cruzi, lubeniţe şi pepeni şi nici porumb fiert sau fript, să nu se bea apă stătută. Remediile bolii erau: acoperirea bolnavului şi frecţionarea cu oţet cald, încălzirea patului şi a mădularelor cu cărămizi calde, consumarea de ceai de tei şi soc pentru a provoca transpiraţie abundentă.

sursa foto: istoriabanatului.wordpress.com