Este un lucru stabilit că Ioan Slavici a fost printre cei care au susţinut înaintarea Memorandului către Curtea de la Viena. Au fost voci în Partidul Naţional Român (Vicenţiu Babeş, dar mai ales Alexandru Mocioni), care nu au dorit întocmirea acestuia, iar când a fost făcut au stăruit ca documentul să fie dus la Budapesta şi nu kaiserului. Poziţia lui Slavici şi a memorandiştilor a fost cea corectă, chiar dacă împăratul nu a primit delegaţia şi documentul. Efectele sunt remarcate de Sever Bocu, mai târziu: „Ce era dacă Franz Josef primea delegaţia, dacă nu făcea acel proces al Memorandului, care a zguduit Europa? – Nici jumătate din succes”¹ . Mai exista un câştig, subliniat de acelaşi Sever Bocu, în acelaşi loc, adică ieşirea în faţă a oamenilor politici, grupat, nemaifiind „împinse înainte, la sacrificiu, masele, ca în alegeri, la temniţi ziarişti”. Se observă din această poziţionare a lui Sever Bocu şi o schimbare radicală faţă de poziţia „împăciuitoristă” promovată vreme de decenii de bănăţenii Vicenţiu Babeş şi Alexandru Mocioni.
Desprinderea nu înseamnă o înjosire a înaintaşilor. O dispută se declanşează în memoria lui Alexandru Mocioni. Acesta va fi considerat de Slavici prea fidel Casinei Naţionale de la Budapesta. Casina aceasta reprezenta un loc de întâlnire a politicienilor, magnaţilor („mogulilor”, cum li se spune astăzi pe la noi), aristocraţilor, scriitorilor şi jurnaliştilor importanţi ai vremii. Mulţi dintre participanţi erau membri ai Casei Magnaţilor, camera superioară a parlamentului de la Budapesta. Discuţiile erau informale, însă curentele de opinie majoritare luau adesea forme concrete în acţiunile şi documentele factorilor de decizie politici şi administrativi. Într-un studiu din 1892, Slavici va consemna: „Magnaţii şi boierii sunt chemaţi a se uni, ca să stăpânească întregul Orient (s.a.)”. Magnaţii erau ungurii, iar boierii românii. Mai departe subliniază: „Nu cercetez dacă sunt ori nu şi în cercurile politice din România oameni dispuşi a stărui alăturea de dl dr. Alexandru Mocsony pentru o asemenea înfrăţire româno-maghiară. E indiferent. Chiar dacă sunt, ei vor trebui să se convingă că nimeni nu e în stare să-i determine pe români a se uni cu maghiarii, pentru ca împreună să stăpânească pe alţii”².
Bănăţeanul Sever Bocu, cunoscut ziarist şi editor bănăţean, antreprenor, dar şi ministru al Banatului între cele două războiae mondiale, va sublinia că Mocioneştii nu au rupt unitatea Partidului Naţional Român, când s-a pus problema înaintării Memorandului, şi că ei s-au supus majorităţii. Nu agreau ideea ocolirii Budapestei prin apelul direct la împărat. Există şi o replică dată peste ani lui Slavici: „Ce fel de joc al Casinei Magnaţilor îl făceau – cum afirmă Ioan Slavici – dacă nici măcar partidul nu-l spărgeau?”³. Realitatea era însă mult mai nuanţată, disputa fiind între susţinătorii Ungariei independente, înglobând Ardealul (Mocioneştii) şi ai autonomiei Ardealului (Slavici şi tribuniştii sibieni), analiza fiind făcută de un susţinător al unirii Transilvaniei şi Banatului cu Regatul (Sever Bocu)!
Bănăţeanul va face, în 1938, un arc peste timp, subliniind unele dintre evenimentele şi documentele care au stat la baza convingerilor lui Ioan Slavici şi ale generaţiei sale. Cei doi au fost în conflict, mai ales după anul 1910, când mai vârstnicul jurnalist ardelean a refuzat să se dezică de prietenia cu Vasile Mangra, luptătorul în sprijinul unităţii culturale a românilor, care atunci a fost ales parlamentar pe listele Partidului Ungar al Muncii. Sever Bocu a fost implicat şi în disputa arădeană dintre „Tribuna”, deja bătrână, şi gruparea de la „Românul”. Au fost acuze reciproce, fără ca ele să slujească prea mult cauzei. Desigur, Sever Bocu, ca şi Valeriu Branişte, îl vor acuza pe Slavici că şi-a trădat ideile din tinereţe, mai ales pe fondul diferendelor de la 1910. Mai târziu, în 1938, S. Bocu, în culmea realizărilor sale politice şi profesionale, va reveni asupra subiectului într-o conferinţă cu privire la oamenii de presă şi la lupta culturală. Citează un document de la 1849, semnat de Şaguna, Andrei Mocioni, Popazu, Laurian şi Eudoxiu Hurmuzachi. Aceştia cereau: „1) Unirea tuturor românilor din Imperiul Austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare. 2) Administrare naţională, independenţă politică şi religioasă. 3) Congres de organizare, care să aleagă un cap naţional politic, un sfat administrativ, numit Senat român, un cap bisericesc întărit de Suveran, sub care vor sta ceilalţi episcopi naţionali; să organizeze administraţia în cercurile şi comunităţile româneşti; să organizeze şcolile şi alte institute de cultură. 4) Limba oficială, în toate lucrurile relive (relative, n. n.) la români să fie cea română. 5) Adunare naţională pe fiecare an. 6) Naţiunea română să fie reprezentată în Dieta imperială după numărul sufletelor. 7) Românii să aibă la Minister (Guvern, n.n.) un reprezentant al lor ca organ al intereselor naţionale. 8) Suveranul să poarte titlul de Mare Duce al românilor”⁴. Diferă mult de opţiunile de mai târziu ale lui Slavici? Deloc...

Lucian Vasile SZABO

1 Sever Bocu, Drumuri şi răscruci, Timişoara, 1939, p. 47.
2 Românii din Regatul Maghiar şi politica maghiară, în Opere, VIII, Academia Română şi univers enciclopedic, Bucureşti, 2007, p 73.
3 Scrisori către Ioan Bianu, IV, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978., p. 348.
4 Sever Bocu, Ziaristica ardeleană şi bănăţeană dinainte de războiu, Tipografia românească, Arad, 1938, pp. 26-27.