Nemulţumirile acumulate în ani au izbucnit, în ultimele săptămâni, reamintindu-ne că organismul societăţii româneşti nu este, aşa cum şi l-ar fi dorit unii, inert, incapabil de reacţie. Atacul la unul dintre elementele fundamentale ale unui stat modern, sănătatea publică, a provocat reactualizarea tuturor acelor frustrări cetăţeneşti care nu îşi găsiseră, de prea multă vreme, nicio formă publică de exprimare.
Dincolo de orice opţiune sau apartenenţă politică şi de orice viziune, mai precis sau mai slab conturată, asupra tipului de societate şi de stat pe care şi le doresc, protestatarii s-au transformat în purtătorii legitimi de cuvânt ai unei populaţii exasperate. Desigur, dificultăţile economice, şubrezirea sistemelor de sănătate publică şi de educaţie, ineficienţa instituţională apasă greu pe umerii societăţii româneşti. Împinşi de acutizarea acestor dificultăţi, oamenii s-au îndreptat către acele locuri puternic încărcate simbolic. La Bucureşti, Piaţa Universităţii a prins din nou viaţă democratică. Iar miezul revendicărilor s-a dovedit a depăşi cu mult nivelul solicitărilor punctuale de natură economică şi socială, atingând un grad superior de conştiinţă civică. Demonstranţii se opun unui mod iresponsabil de a face politică şi unui stat corupt care, în loc să îi servească, nu face decât să le îngreuneze viaţa. Probabil că, aşa cum unul dintre simbolurile revoluţiei din 1989 a fost emoţionanta scandare „Vom muri şi vom fi liberi!”, una dintre cele mai autentice expresii ale evenimentelor de acum va rămâne „Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi!”
În 1989 s-a luptat pentru libertate, acum dorinţa de libertate a ajuns în stadiul conştiinţei de sine, iar adevărata democraţie se instalează numai acolo unde instituţiile nu se opun libertăţii individuale, ci sunt garantul acesteia. Democraţia reală există acolo unde libertatea individuală nu este şi individualistă, ci se construieşte în jurul unor valori comunitare.
Cuvântul „populaţie” nu a fost folosit întâmplător mai devreme. Gloata amorfă pe care totalitarismul comunist şi-a dorit să o creeze s-a transformat, în decembrie 1989, într-o populaţie revoltată. Dezamăgirile succesive din ultimii 20 de ani au transformat populaţia României dintr-una revoltată într-una derutată. Evenimentele din ultimele săptămâni par să aducă semnele unei transformări a populaţiei în naţiune. Individualismele par să se unească în jurul unor valori civice comune, iar naţiunea pare să îşi recapete, ca după un lung coşmar, vertebrarea.
Cu toţii părem a şti astăzi, sau măcar a intui, că revertebrarea noastră nu înseamnă doar schimbarea unui regim politic cu un altul, doar înlocuirea unui partid cu altul, doar reforme economice şi un mai solid sistem de asistenţă socială. Trezirea naţiunii la viaţa democratică înseamnă recuperarea identităţii, onorarea înaintaşilor şi a celor care s-au jertfit pentru libertăţile noastre, respectul şi promovarea valorii, sprijinirea celor mai slabi dintre noi, reconsolidarea instituţiilor pe alte principii decât cele clientelare şi politice, respectul faţă de lege, responsabilizarea actului de guvernare, recuperarea demnităţii naţionale şi a acelor elemente care ne definesc cu adevărat. Tocmai pentru că le reamintea românilor toate aceste valori, discursul rostit de M.S. Regele Mihai în Parlamentul României, la 25 octombrie 2011, a fost o revelaţie pentru mulţi. Un astfel de discurs, limpede şi plin de substanţă, concret dar înalt, aplecat asupra realităţilor zilnice dar conectat la valorile eterne ale naţiunii nu fusese niciodată pronunţat de vreun preşedinte de republică, fie ea populară, socialistă sau post-decembristă.
În acest context, nu este decât firesc ca mulţi dintre noi să ne investim speranţele în singura instituţie care îşi păstrează întreg capitalul de prestigiu acumulat în aproape un secol şi jumătate de istorie: Casa Regală a României. Dacă protestatarii din toate colţurile României îşi îndreaptă astăzi privirile către Monarhie este tocmai pentru că simt lipsa acută a unei instituţii stabile, neutre, străine de jocurile politicianismului meschin şi respectate peste tot în lume. Populaţia pregătită azi să redevină naţiune începe să simtă că doar o instituţie străină de politică o poate reprezenta şi îi poate readuce sentimentul mândriei bazate pe tradiţie, pe continuitate şi pe un devotament faţă de România pe care Casa Regală nu l-a dezminţit niciodată.
Pe de altă parte, populaţia redevenită naţiune nu îşi va putea demonstra maturitatea democratică decât obligându-şi clasa politică să îşi recapete, la rândul ei, coloana vertebrală. Obligând-o prin vot şi printr-o mult mai activă supraveghere civică. Această maturitate democratică de care suntem, se pare, aproape îi va conduce pe români şi pe aleşii lor la concluzia că avem nevoie de un factor de echilibru, de un arbitru, de o marcă identitară puternică, de un factor de prestigiu şi de demnitate naţională care nu poate fi decât Casa Regală. Piaţa Universităţii şi toţi românii care îşi doresc schimbarea nu trebuie să cadă însă în capcana mesianismului politic. Nu un Salvator trebuie să vedem în Regele nostru şi în Familia sa, ci o confirmare şi o consolidare a propriei noastre vertebrări. Maturizarea noastră democratică va transforma scandarea romantică a anilor ’90, „Monarhia salvează România!”, în realitate pragmatică: „România cheamă Monarhia”. Aşa cum a făcut-o în 1866.

de Filip-Lucian IORGA

sursa: princeradublog.ro