În prima jumătate a deceniului al nouălea Piaţa Unirii din Timişoara părea condamnată la stagnare, pustiu istoric şi (cel mult) la poezie a locului. În ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu s-au refăcut clădirile, au fost rezugrăvite şi restaurate frontoanele. Deşi erau metode de lucru şi materiale mult mai proaste ca astea de azi, odată restaurată sub îndrumarea arhitectului Şerban Sturdza Piaţa Unirii povestea ceva interesant despre o lume de demult. Exotică. În perimetrul Pieţei, Palatul Baroc, actualul Muzeu de artă, a avut parte de o istorie nefericită. Pe vremea studenţiei mele Palatul adăpostea catedre ale Institutului Agronomic sau formaţiuni de instrucţie militară pentru studente. Restaurarea lui nu e isprăvită nici acum! Cam aşa era Piaţa Unirii pe la mijlocul anilor 90, cu o moştenire precară şi un viitor incert. Salvarea ei nu a venit de la autorităţi care, îmi amintesc, aveau planuri în ce o priveşte dar acestea erau, ca atîtea altele, simple exerciţii retorice bune pe la întruniri electorale. Aşa cum e firesc să se întîmple, Piaţa şi arhitectura ei s-au întîlnit fericit cu interesele economiei private. Au apărut, cu know how-ul necesar, investitorii italieni care au cerut de la Primărie cîteva pivniţe – nu altceva – şi le-au transformat în baruri elegante. De aici a renăscut Piaţa. Astăzi este plină de viaţă, de tineri. De terase. De concerte. Este punctul cel mai atractiv al verilor timişorene. Astăzi este cea dintîi Piaţă ca dinamică economică şi culturală a oraşului.
Destinul altor pieţe istorice este mai puţin norocos: cazul Pieţei Traian care, azi, multora, nu le spune mai nimic. Doar clădirile monumentale o pot face. Unele, restaurate, se oferă fastuos privirii cu statui aurite şi frontoane pe măsură. Chiar la intrarea în Piaţa dinspre Biserica Millenium veghează staţia de tramvai un asemenea palat care dă distincţie locului. E bine refăcută şi piaţa. Cu toate acestea locul pare trist şi uşor părăsit, lipsit de bucuria tînără a vieţii din preajma Domului din Piaţa Unirii. O analiză sociologică arată unul dintre motive: imobilele din Piaţă sînt locuite de lume sărmană, şomeri, semiboschetari, minoritatea romă. Acesta e un impediment al afluxului de populaţie din alte locuri spre această frumoasă piaţă istorică. Un alt motiv e lipsa de imaginaţie a ofertei turistice. Locul ar putea deveni, după o sugestie a scriitorului Petru Ilieşu, în acord cu tradiţia Pieţei, o destinaţie pentru artă plastică, expoziţii meşteşugăreşti, concerte, evenimente populare şi, mai ales, un pol la berăriilor cu iz germanic. În apropiere este Fabrica de Bere de trei secole. E nevoie aşadar de un influx inteligent de investiţii private în berării cu aspect nemţesc şi de investiţii în tradiţia breslelor ca aport cultural, muzeal, de artă plastică, de tîrguri specifice.
Despre cartierul Fabric evreul timişorean octogenar Andrei Spira, născut la Fiume, îşi aminteşte că în vremuri interbelice erau prin Fabric, în zona Prinţul Turcesc, evrei ortodocşi cu perciuni care trăiau în apropierea podului care duce spre fosta Piaţă de Fîn, astăzi Badea Cârţan ((Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi, Polirom, 2002, vol. coord. de Smaranda Vultur).
Astăzi o bună parte a cartierului a fost devastată arhitectonic în ultimii ani ai ceauşismului din care a rezultat binecunoscutul amestec de blocuri şi case vechi, cu buruieni şi gunoaie, cu peturi de toate mărimile, formele, culorile, aruncate la întîmplare, mormane de moloz, curţi interioare sărăcane cu biţigluri, atemeuri, motorete vechi Mobra, izmene la uscat, radio la maxim şi curţi pustii. Pe porţile mari de lemn masiv ies tinere rroma la plimbare, dar şi juni locatari cu blugi prespălaţi sosiţi de prin Dorohoi şi Dolhasca. E nevoie aici de ceva care îmi scapă!