Corneliu Coposu s-a născut în 20 mai 1914, la Bobota, în judeţul Sălaj, ca fiu al protopopului greco-catolic Valentin Coposu şi al Aureliei. Bunicul patern, Grigore Coposu, era preot, colaborator al lui Gheorghe Pop de Băseşti. Bunicul matern, Gavril Vaida de Glod, era preot, văr primar cu Alexandru Vaida Voievod. Creşte şi este educat într-o familie care desfăşura o intensă acrivitate politică pentru recunoaşterea drepturilor românilor în Imperiul Austro-Ungar, prin intermediul Partidului Naţional Roman. Tatăl, Valentin Coposu, militant pentru afirmarea cauzei româneşti în Transilvania, a suferit numeroase persecuţii: a fost închis la Vac, Szegedin, Budapesta, sub acuzaţia de înaltă trădare. A fost pus în libertate personal de generalul Moşoiu, cu ocazia eliberării Budapestei după intrarea armatei române în capitala maghiară. Valentin Coposu a fost deputat în Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918 şi a votat pentru Unire. Corneliu Coposu a urmat şcoala primară în comuna Bobota, iar apoi Liceul confesional greco-catolic „Vasile cel Mare”.
Rolul esenţial în evoluţia sa l-a avut apropierea de Iuliu Maniu, care devine mentorul şi modelul său de-a lungul întregii existenţe. A urmat studii juridice şi economice la Universitatea din Cluj.
Între 1935-1937 a fost preşedinte al Organizaţiei de Tineret PNŢ din Cluj, colaborator la ziarul "România Nouă", condus de Zaharia Boilă, "Mesajul" (Zalău), "Unirea" (Blaj), etc. În următorii trei ani a fost secretar personal permanent al lui Iuliu Maniu, pe care îl insoţeşte în toate misiunile şi negocierile politice importante. În 1940 primeşte titlul de secretar politic al lui Iuliu Maniu, îndeplinind această funcţie până la arestarea sa şi a lui Maniu, la 14 iulie 1947. L-a însoţit în toate negocierile şi tratativele purtate cu negociatorii occidentali şi cu liderii partidelor politice din coaliţia antihitleristă. I s-a încredinţat cifrul secret al corespondenţei diplomatice prin care Opoziţia negocia ieşirea României din Axă şi întoarcerea ei către aliaţii tradiţionali. Avea misiunea de a întreţine relaţii confidenţiale cu reprezentanţii guvernului englez la Liverpool.
S-a mutat la Bucureşti după cedarea Ardealului de Nord. A colaborat la mai multe publicaţii: "Dacia", "Şantier", "Curentul", "Cuvântul Liber", "Dreptatea" şi altele.
În 1942 se căsătoreşte cu Arlette Marcovici, fiica generalului Marcovici, care făcuse parte din cabinetul Maniu, la prima guvernare a acestuia. Arlette Coposu va fi arestată în 1950 şi implicată, împreună cu sora ei France, într-un proces înscenat de spionaj. După 14 ani de închisoare, iese bolnavă grav şi moare în 1965.
În 1945 devine preşedinte al filialei PNŢ Sălaj, apoi secretar general adjunct al PNŢ, delegat al PNŢ la reinstalarea activităţii autorităţii româneşti în Transilvania de Nord.
În 14 iulie 1947 este arestat, împreună cu întreaga conducere PNŢ, după înscenarea de la Tămădau, deşi nu făcuse parte din grupul arestat acolo.
Între 1947 şi 1956 stă în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i se intentează un proces de înaltă trădare. Este condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare şi crimă contra reformelor sociale”.
Stă, între 1954 şi 1962, în regim sever de izolare la Râmnicu Sărat. În următorii doi ani are domiciliul forţat în Bărăgan.
În aprilie 1964 este pus în libertate, după 17 ani de detenţie în penitenciarele de la Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Malmaison, Craiova, Aiud, Râmnicu Sărat, Poarta Albă, Capul Midia, Canalul Dunare-Marea Neagră, Gherla, Sighetul Marmaţiei, etc.
După 1964 lucrează ca muncitor necalificat pe şantierele de construcţii.
Între 1964 şi 1989 i se fac 27 de percheziţii, i se confiscă sute de documente şi manuscrise, fiind în permanenţă urmărit şi hărţuit de Securitate.
În 1987 afiliază Partidul Naţional Ţărănesc (devenit apoi Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat), aflat în clandestinitate, la Internaţionala Creştin Democrată, adresand o cerere lui Jean-Marie Daillet, vicepreşedintele organizaţiei.
În ianuarie 1990 devine practic liderul opoziţiei împotriva Frontului Salvării Naţionale, care căuta să monopolizeze puterea executivă şi legislativă, confiscând Revoluţia din decembrie 1989.
De aceea, devine ţinta unei virulente campanii de presă, prin care se lansează zvonuri pentru compromiterea lui. Campania avea să continue cu aceeaşi intensitate până după alegerile legislative din aprilie 1992.
În iulie 1991 îi face o vizită Regelui Mihai I la Versoix, în Elvetia, fidel crezului său monarhic. Legăturile lui Corneliu Coposu cu suveranul şi Familia Regală au continuat până la sfârşitul existenţei sale.
În 27 septembrie 1991 este reales preşedinte al PNŢCD la primul Congres al partidului. Între 1991-1993 este preşedinte al Convenţiei Democrate Române.
În septembrie 1992, în urma alegerilor, devine senator. Din aceste moment, activează pe plan internaţional, în calitate de membru în Consiliul Uniunii Europene Creştin Democrate şi în Internaţionala Creştin Democrată, efectuând vizite şi având diverse întâlniri cu lideri politici din Europa şi SUA.
În mai 1995 este numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă decoraţie a Republicii Franceze. În 11 noiembrie 1995 încetează din viaţă la Spitalul Universitar din Bucureşti, ca urmare a neoplasmului pulmonar. În 14 noiembrie 1995 este înmormântat la Cimitirul Belu, fără funeralii naţionale, dar sute de mii de români vin să-l conducă pe ultimul drum.
Considerat
„preşedintele moral al românilor”, Corneliu Coposu a reprezentat un punct de reper pentru tot ceea ce s-a întâmplat în România după 1989. A fost iubit şi urât, temut şi respectat, adulat şi calomniat. Întotdeauna, însă, atât prietenii cât şi adversarii politici, atunci când venea vorba despre Corneliu Coposu se înclinau în faţa staturii acestuia, a statutului său etic care îl diferenţia de restul politicienilor.
Corneliu Coposu a luptat întreaga viaţă împotriva comunismului, considerând că
„deceniile de comunism au făcut mai mult rău României decât au făcut cele două războaie mondiale la un loc, întrucât acestea nu i-au denaturat spiritualitatea.”
A rămas fidel până în ultima clipă crezului creştin democrat, Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat şi crezului monarhic:
„Regele Mihai a reprezentat, singur, elementul de durată şi de permanenţă, pivotul principiului monarhic, de care s-au legat toate speranţele noastre, în viitorul neamului nostru greu încercat”; “Am convingerea, şi cu ea mă voi duce dincolo, că România va păşi pe calea democraţiei numai prin Monarhie. Avem datoria sfântă să-L aducem pe tron pe Regele nostru”.
Gheorghe Ciuhandu: “Este greu, astăzi, să ne imaginăm cum ar fi fost România dacă Seniorul Corneliu Coposu nu ne-ar fi părăsit aşa de repede. Putem doar să ne gândim că, sub conducerea sa, altfel ar fi arătat guvernarea din 1996-2000. Însă nu este deloc greu să ne imaginăm cum ar fi arătat România fără Corneliu Coposu – o ţară în care eşalonul doi al Partidului Comunist, venit la putere după 1989, nu ar fi avut nici un fel de opoziţie şi care, în loc să se îndrepte spre Uniunea Europeană şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, s-ar fi afundat într-o relaţie păguboasă şi fără viitor cu comunitatea statelor fost sovietice.
Marele merit al Seniorului a fost acela că, prin prestaţia sa, chiar dacă toată perioada de după 1989 a trăit-o în Opoziţie, a reuşit să pună istoria României pe cursul ei firesc. Iar faptul că astăzi România este membru al NATO şi al Uniunii Europene este o confirmare a viziunii Seniorului şi, în mare măsură, meritul lui, şi nu al epigonilor săi, care în afară de vorbe frumoase nu se pot lăuda cu mare lucru.
Cuvintele pentru a evoca personalitatea lui Corneliu Coposu sunt de prisos. Ce s-ar mai putea spune, oare, acum? Să vorbim despre ţinuta lui morală? Despre crezul lui politic? Despre curajul şi dăruirea sa? Toate acestea le găsim astăzi în manualele de istorie. Chiar şi cei care au fost duşmanii lui declaraţi realizează că au avut cinstea de a fi adversarii lui Corneliu Coposu – fapt care contează mult mai mult decât o victorie în alegeri cu competitori care nu îţi fac cinste.
«Nu contează persoana mea, important este să rămână o atitudine», spunea, la un moment dat, Seniorul. Atitudinea a rămas – iar noi, în ciuda greutăţii de a umple golul rămas după dispariţia lui, ne străduim să fim continuatorii liniei sale, să ne potrivim aspiraţiile după normalitatea pe care toată lumea o aşteaptă. Chiar dacă Seniorul nu mai este fizic printre noi, gândirea sa va continua să trăiască întotdeauna.
Mulţi spun despre Corneliu Coposu că ar fi fost preşedintele moral al României. Aş merge mai departe, afirmând că Seniorul a rămas, chiar şi după trecerea sa în eternitate, preşedintele moral al ţării noastre. Memoria figurii sale luminoase, statura sa morală şi spiritul pe care l-a promovat sunt singurele care ne pot călăuzi în continuare pe calea cea dreaptă”.
Ana LUPU
sursa: www.corneliu-coposu.ro; sursa foto: www.corneliu-coposu.ro