„Societatea elevilor ingineri” reunea într-o organizaţie studenţească apolitică pe studenţii „Şcolii Politehnice” din Timişoara, şcoală întemeiată în 1920 de regele Ferdinand, primul ei rector fiind Traian Lalescu. Societatea, înfiinţată tot în 1920, avea personalitate juridică, statut de organizare şi funcţionare, steag, însemne (ştampilă şi insigne), arhivă şi sediu. Desfiinţată de Carol al II-lea în 1938, Societatea şi-a reluat activitatea legală după 23 august 1944, când şi-a ales şi primul comitet studenţesc. Criteriul de bază pentru alegerea membrilor comitetului de conducere a Societăţii, în conformitate cu statutul asociaţiei, erau: situaţia şcolară, comportarea în societate, dorinţa de a activa pentru o viaţă mai bună a studenţilor Şcolii şi identificarea cu idealurile poporului român. (30) Duminică, 5 decembrie 1945, a avut loc alegerea celui de-al doilea comitet de după 23 august 1944, după un serviciu religios, în cantina şcolii, sub conducerea profesorului Vlad, decanul Facultăţii de Construcţii. Comitetul era compus din 17 membri, reprezentând cele trei facultăţi ale Şcolii: de Electromecanică, de Mine şi Metalurgie şi de Construcţii, toţi fiind şefi de promoţie sau studenţi cu situaţia şcolară foarte bună, şi un secretar, tot student din anul V. (31) Acestui comitet, cu statut de asociaţi, i se afiliau toate comitetele studenţeşti ale celorlalte facultăţi din Timişoara: de Agronomie, de Teologie şi de Medicină. În felul acesta a luat fiinţă Centrul Studenţesc din Timişoara. În funcţia de preşedinte al Societăţii a fost ales studentul Cezar Zugravu de la Facultatea de Electromecanică. (32)
Până în aprilie 1946, activitatea Societăţii a decurs relativ normal, dar după acea lună asupra ei s-au exercitat o serie de presiuni din partea organizaţiilor de tineret comuniste şi procomuniste din Timişoara, precum: „Tineretul Muncitor”, „Tineretul Comunist”, „Tineretul Progresist” etc., cu intenţia de a şi-o aservi. Ca urmare, primul conflict deschis cu autorităţile comuniste ale oraşului a avut loc în momentul aniversării zilei de 10 mai. „Regele Mihai se bucura de mult respect şi dragoste din partea studenţilor timişoreni şi de aceea am hotărât să-i organizăm o manifestare separată, în afara programului oficial”, îşi amintea peste ani Cezar Zugravu. (33) Dar manifestaţia studenţească, începută în faţa clădirii Operei şi continuată pe bulevardul Mihai Viteazul, „a fost atacată de poliţie şi împrăştiată brutal cu lovituri de baston şi de pumn, procedându-se şi la mai multe arestări. În seara zilei de 10 mai 1946, pe străzile din jurul Şcolii Politehnice, ciocnirile au continuat până noaptea târziu.” (34)
„A urmat marea grevă a tuturor studenţilor din Timişoara, care a durat de la mijlocul lunii iunie până în luna octombrie 1946, grevă de protest şi solidaritate cu greva studenţilor de la Cluj, ca urmare a devastării căminelor lor şi agresării studenţilor clujeni de către formaţii de bătăuşi comunişti.” (35)
Centrul Studenţesc din Cluj solicitase, în urma evenimentelor descrise pe larg mai sus, acţiuni de solidarizare de la celelalte centre studenţeşti din ţară. Ca răspuns, studenţii timişoreni (în număr de 3.000), (36) prin adunări, au hotărât declanşarea grevei începând cu data de 17 iunie 1946. (37)
În timp ce guvernul, după cum s-a văzut, l-a trimis la Cluj pe ministrul Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru a discuta rezolvarea nemulţumirilor de acolo, la Timişoara au fost trimişi numai subsecretarul de stat profesor Aurel Potop de la Ministerul educaţiei naţionale, şi Miron Niculescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, şi nu, aşa cum ceruseră studenţii, primul ministru Petru Groza sau ministrul educaţiei, Ştefan Voitec. (38) De aceea, la discuţiile care s-au desfăşurat la primăria oraşului, studenţii au trimis o delegaţie de „rang mai mic” din cadrul comitetului lor, în frunte cu Alexandru Bitang, şeful de promoţie al anului IV. (39) O altă delegaţie studenţească a fost trimisă la Cluj, spre a constata cum fuseseră soluţionate revendicările studenţilor grevişti de acolo. Cum nu se observase nicio îmbunătăţire, s-a ajuns la concluzia că greva de la Timişoara trebuia continuată. (40) Când 32 de studenţi au fost arestaţi, în favoarea lor a intervenit rectorul de atunci, profesorul Cândea, care a obţinut punerea lor în libertate. (41) În timpul verii, exmatriculările şi arestările printre studenţi au continuat, dar ele au fost anulate prin intervenţia aceluiaşi profesor Cândea, presat de comitetul greviştilor (unii studenţi fuseseră închişi la Piteşti). (42)
În luna octombrie 1946, studenţimea timişoreană a participat la ceremonia sfinţirii Catedralei ortodoxe, în prezenţa regelui Mihai, a patriarhului Nicodim şi a premierului Petru Groza. (43) „Cu această ocazie, studenţimea din Timişoara şi locuitorii oraşului au manifestat pentru rege, adunându-se în faţa Catedralei şi în Piaţa Operei, precum şi în spaţiile din jur, într-un număr evaluat atunci la cel puţin 300.000 de persoane.” (44) Ultima şedinţă a comitetului studenţesc a avut loc după falsificarea alegerilor generale din 19 noiembrie 1946, când s-a constatat inutilitatea continuării rezistenţei. (45)


Note:
30 Cezar Zugravu, op. cit., p. 24.
31 Ibidem.
32 Ibidem, p. 24-25.
33 Ibidem, p. 25.
34 Ibidem, p. 26.
35 Ibidem.
36 Ibidem, p. 28.
37 Ibidem, p. 26.
38 Ibidem, p. 26-27.
39 Ibidem, p. 27.
40 Ibidem.
41 Ibidem.
42 Ibidem, p. 28.
43 I.D. Suciu, Monografia mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 234.
44 Cezar Zugravu, op. cit., p. 28.
45 Ibidem, p. 29.



foto: Piaţa Operei, 1956; sursa foto: www.oldposcards.ro