Conştienţi de slăbiciunea propriului partid, liderii comunişti urmăreau întărirea lui prin absorbţia altor formaţiuni de stânga, în special a Partidului Social Democrat. Ideea a găsit susţinători şi printre unii conducători procomunişti ai social-democraţilor, între care cel mai fidel exponent era Lothar Rădăceanu. Cu ocazia unor întâlniri pe care le-a avut cu activul organizaţiilor P.S.D. din Banat, Rădăceanu a subliniat necesitatea întăririi unităţii celor două partide de stânga, unitate care stătea practic la baza coaliţiei de guvernământ, recomandând să se ia în seamă „bazele colaborării cu partidul comunist”, pentru că „numai în această colaborare P.S.D. s-a putut afirma în viaţa politică a României şi numai astfel el poate contribui la deschiderea drumului spre România socialistă.” (14) Dar membrii bănăţeni ai P.S.D. nu doreau nicidecum înghiţirea partidului lor de către comunişti. Înaintea congresului din 10 martie 1946, în P.S.D. a avut loc clarificarea situaţiei la nivelul organizaţiilor judeţene. La Timişoara, Constantin Titel Petrescu se bucura de un larg sprijin în rândul organizaţiei locale, la fel ca şi la Hunedoara, unde 13 dintre cei 14 delegaţi erau pentru independenţa partidului lor faţă de blocul procomunist. (15) În urma rupturii produse în P.S.D. la acel congres, organizaţiile judeţene din Banat vor adera în cea mai mare parte la noul Partid Social Democrat Independent.
Şi Frontul Plugarilor avea în Banat o lipsă acută de cadre pregătite, care impieta, la rândul ei, asupra coerenţei programului său. Astfel, la conferinţa regionalei Banat a P.C.R. din 6-8 februarie 1946, analizându-se activitatea Frontului Plugarilor de aici, s-a constatat că aceasta era foarte slabă, datorită penuriei de intelectuali care să poată interpreta pe înţelesul populaţiei legea reformei agrare, şi de aceea „se simte neactivitate şi nepricepere.” (16)
Atenţia principală a Frontului Plugarilor era îndreptată către segmentul rural al populaţiei, mai puţin receptiv la discursul partidului comunist. Tactica era stabilită de P.C.R., care a împânzit organizaţia cu proprii activişti, inclusiv de la nivelul central. De multe ori aceştia şi-au depăşit atribuţiile, generând confuzii, fapt sesizat şi de acelaşi Alexandru Moghioroş, membru în comitetul central al P.C.R., care avertiza la Timişoara că „trebuie luate măsuri ca comuniştii (sic!) să nu se substituie Frontului Plugarilor. Sunt cazuri când un membru al partidului este şi preşedintele Frontului Plugarilor, şi secretarul partidului.” (17) Totodată, activitatea conducerii regionalei Banat a Frontului Plugarilor era considerată drept „nesatisfăcătoare”. (18)
Nici după alegerile din 19 noiembrie 1946 nu s-au înregistrat progrese notabile, fiind consemnat chiar un recul. În sinteza pe luna februarie 1947, întocmită de regionala Banat a comuniştilor, se constata că: „Frontul Plugarilor grupează ţăranii şi intelectualitatea de la sate. N-a reuşit să formeze cadre sănătoase şi să aibă la sate organizaţii viabile. Nu se poate aprecia forţa lor, căci cifrele date de ei nu sunt adevărate.” Concluzia era că „în general, Frontul Plugarilor n-a reuşit să cuprindă marea majoritate a sătenilor şi a intelectualilor de la sate.” (19) Cu toate acestea, având sprijinul comuniştilor, Frontul Plugarilor izbutise să organizeze la începutul lunii iunie 1946 un miting electoral la Timişoara. (20)
Dizidenţele din Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, provocate la nivel central de agenţii comuniştilor, erau practic inexistente în judeţele bănăţene. Conferinţa regionalei P.C.R. Banat din 6-8 februarie 1946, referindu-se la „activitatea” în regiune a P.N.Ţ.-Alexandrescu, constata: „s-a constituit comitetul de conducere, dar numai pe hârtie, nedepunând nicio muncă pe teren, o bună parte din ei făcând încă parte din manişti.” (21) Cât despre Nicolae Lupu, Alexandru Moghioroş comenta la Timişoara, la 12 noiembrie 1945, că acesta „caută să facă o retragere strategică, însă în fond susţine politica lui Maniu.” (22) La nivelul organizaţiilor judeţene bănăţene ale acestei noi dizidenţe, progresele erau greoaie. Cei veniţi iniţial erau simpatizanţi mai vechi ai doctorului Nicolae Lupu, dar aderenţa la masa electoratului era extrem de redusă. (23)
Partidul comunist s-a bazat mult şi pe influenţa Uniunii Populare Maghiare în rândul populaţiei minoritare maghiare din Banat. (24) El a ţinut sub observaţie continuă U.P.M., raportând progresele acesteia. În februarie 1946, la Timişoara, se sconta pe faptul că, datorită influenţei uniunii, 90% din populaţia maghiară va vota F.N.D.-ul. (25) De altfel, s-a dovedit încă o dată că în problema Transilvaniei, maghiarii aveau acelaşi punct de vedere, indiferent de opţiunile lor politice. Judeţeana Timiş-Torontal a P.C.R. raporta în acest sens, la 31 august 1946, că „în rândurile populaţiei maghiare se observă o agitaţie în chestiunea Ardealului. În urma discursului ministrului de externe al Ungariei, Gyöngyösi, se observă în rândurile lor o pronunţată solidaritate naţionalistă şi scoaterea în evidenţă în toate cazurile a coloritului unguresc. În U.P.M. se caută să se atragă şi populaţia de origine germană pentru a forma o masă mai mare.” (26)


Note:
14 Mihai Fătu, op. cit., p. 135.
15 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 132.
16 Ibidem, p. 139.
17 Ibidem, p. 140.
18 Ibidem.
19 Ibidem, p. 141.
20 Mihai Fătu, op. cit., p. 133.
21 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 155.
22 Ibidem, p. 156.
23 Ibidem, p. 159.
24 Vasile Râmneanţu, Activitatea organizaţiilor de stânga ale minorităţilor naţionale din judeţul Timiş-Torontal (1944-1946), în Banatica, Reşiţa, nr. 13/II, 1995, passim.
25 Gheorghe Onişoru, op. cit., p. 166.
26 Ibidem, p. 167.


foto: Timişoara, Piaţa Huniade, anii '40; sursa foto: www.oldposcards.ro