În 1937, cu ocazia alegerilor parlamentare, Partidul Naţional Ţărănesc semnase un cartel electoral („pact de neagresiune”) cu Partidul Totul Pentru Ţară al legionarilor, comiţînd una din marile sale erori. În 1938, în timpul procesului lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul mişcării legionar-fasciste, omul politic Iuliu Maniu a fost citat ca martor. La una din întrebările inculpatului, Iuliu Maniu avea să formuleze o observaţie memorabilă pentru evoluţia gîndirii politice româneşti, probînd înţelegerea perfectă a sensului conceptului de totalitarism: “Într-adevăr, ideologia noastră şi a dvs. (a lui Corneliu Zelea Codreanu) sînt direct opuse şi nici nu cred că există în ţara aceasta două partide de o adversitate mai categorică decît sînt ale noastre. Noi sîntem pentru democraţie, dvs. pentru totalitarism. Garda de Fier este totalitară şi contra democraţiei. Partidul dlui Codreanu este partid antisemit, partidul nostru însă nu este antisemit”¹. Observaţia indică o claritate ideologică, respectiv, o gîndire capabilă să facă o fundamentală distincţie între cultura democratică şi spiritul totalitar. Disocierea lui Iuliu Maniu de ideologia şi practica politică totalitară a lui Zelea Codreanu şi a legionarilor este cu atît mai remarcabilă cu cît ea are loc în contextul ascensiunii fascismului.
S-a întîmplat ca mulţi dintre intelectualii români ai anilor ‘30-‘40² să nu fi avut o orientare similară cu a lui Iuliu Maniu sau să nu fi meditat îndeajuns asupra ideilor politice. În cazul lor, distincţiile între democraţie şi totalitarism erau absente, în vreme ce înclinaţia pentru mistică, generalizare şi totalitate era dominantă. Ei aveau să influenţeze enorm opinia publică. Exemplul oferit de cea mai mare parte a articolelor teoretice ale lui Nichifor Crainic vine să demonstreze cum se gîndea în amintita familie de intelectuală: “Un lucru e astăzi sigur: raţiunea umană, idolul filozofic al vaecului trecut, se arată în toată deşertăciunea şi neputinţa... raţiunea, în atotputernicia căreia a crezut omul civilizaţiei materialiste, e, de fapt, cea mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi... O lume nouă renaşte de sub dărîmăturile raţionalismului”³. Adică, lumea “omului nou”, fascistă sau comunistă, cu idealuri ordonate de formele de existenţă colectiviste sau comunitariste. Situaţie în care România avea o lungă tradiţie. E vorba de o pseudo-filozofie identitară a lui „noi”, categoric îndreptată împotriva lui “eu”, împotriva culturii individuale. Cert este că personalitatea individului urma să fie suprimată ori subsumată idealului colectiv.
În ceea ce-l priveşte pe Nichifor Crainic, înclinaţiile gîndirii sale totalitare pot fi desluşite în noţiunile de organicitate, neam, misticism, rasism, etnic românesc şi în limbajele sale social-politice aferente lor şi care aparţinuseră ideologiei extremei drepte româneşti. Producerea acestui gen de cultură este inspirată şi de curentul iraţionalist la modă în Europa anilor ‘30-’40 şi reprezentat în special de operele unor Spengler, Kayserling, Berdiaev, Bergson. În pofida afirmării unor tendinţe adverse extremismului şi confuziilor intelectuale, tendinţe reprezentate de cărturari precum P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Mircea Florian, Tudor Vianu, Mihai Ralea ş.a., cultivarea misticii totalitare devenise mai mult decît o modă. Ea era o convingere, ceea ce a făcut imposibilă libertatea de gîndire, selecţia şi prelucrarea informaţiilor, argumentul raţional. Asocierea religiei şi a ideii naţionale a avut o susţinere continuă din partea lui Nae Ionescu, cel mai popular dintre intelectualii români interbelici. Aceeaşi opţiune aveau să o proclame şi discipolii săi. Mircea Eliade, D. Stăniloaie gîndeau asemănător⁴. Ei constatau şi subscriau la un mod de a fi şi a gîndi ce venea din trecutul romantic. Prin prestaţiile sale, Nae Ionescu chiar anunţa epoca tragică, totalitarismul cămăşilor verzi şi militarismul fascist al lui Ion Antonescu. Inclusiv „omul nou”, totalitar, al fascismului şi al naţional-comunismului. Impactul a fost atît de puternic, încît poate fi regăsit peste decenii la protocroniştii anilor ’70 şi la neoconservatorii din deceniile de după revoluţia română din 1989.
Textele lui Nae Ionescu sînt relevante pentru mediul intelectual ce formulase în anii ’30 cea dintîi dintre doctrinele totalitare: “Propriu-zis, deocamdată, noi nu facem decît să lichidăm raţionalismul; nu raţionalismul adevărat cu care misticismul a trăit întotdeauna în cea mai adevărată pace; ci raţionalismul cartezian care este o răsturnare şi, mai departe, o falsificare prin unilateralitate a celui adevărat. Îl lichidăm: în filozofie, prin noile curente antiintelectualiste. În politică, prin punerea sub observaţie a regimului parlamentar şi democratic... prin precumpănirea concepţiei organice asupra celei contractuale...”⁵. Multiplicat printr-o asemenea ideologie, tribalismul comunitar a avut cîştig de cauză faţă de pluralismul democratic pe întreaga durată a secolului al XX-lea. Elita intelectuală a fost mereu tentată de a relua şi a justifica existenţa organică a naţiunii în dauna libertăţilor individuale şi a drepturilor cetăţeneşti. Nu întîmplător, din limbajele şi discursurile social-politice lipsesc adeseori concepte precum cetăţean, democraţie, lege, fiind preferate cele de cultură, etnie, neam, comunitate, adică, cele ce au favorizat şi favorizează gîndirea totalitară. Organicismul comunitar în genul celui profesat de Nae Ionescu şi de comilitonii săi – de reţinut că acesta contrazice gîndirea lui Marx⁶ - este socotit principalul punct de referinţă al misticii fasciste şi al comunismului primitiv. Fără să identific practicile politice ale celor două sisteme totalitare, cred că în cazul românesc trebuie luată în considerare şi remarca potrivit căreia rădăcinile lor culturale sînt comune. Faptul că rebeliunile, revoluţiile şi răsturnările de regim din România seamănă între ele, îndreptăţesc punctul de vedere mai sus invocat.
Aplicarea paradigmei totalitare pentru diagnosticarea regimurilor comuniste – una inspirată de lucrarea Hannei Arendt, Originile totalitarismului, nu este suficientă şi aceasta pentru că nu explică încărcătura semantică a conceptului, nu trimite la contextele regional şi naţional, nu arată moştenirile trecutului şi nu indică limbajele social-politice şi mesajele care au generat marile tragedii ale secolului al XX-lea. De aici, subiectivitatea ce domină discursul privind sistemele totalitare din Europa de Est şi de Sud-Est; de aici, etichetările; de aici, dubla perspectivă: aceea a Estului şi aceea a Vestului. Cît priveşte discursurile social-politice româneşti, totalitarismul comunist a fost prezentat ca fiind o structură a puterii orientată de sus în jos, în care o minoritate conduce marea masă pasivă de indivizi, impunîndu-i ideologia prin constrîngeri fizice şi intelectuale. Această teorie porneşte de la ideea că studiul elitelor comuniste va ajuta la cunoaşterea mecanismului puterii totalitare, la identificarea sensului acesteia.
Vladimir Tismăneanu şi Katherine Verdery au acordat o atenţie deosebită analizei trăsăturilor de tip sovietic ale regimului comunist din România, regulilor sale despotice, relaţiilor dintre partidul-stat şi reprezentanţii intelectualităţii umaniste, temei identitare. Potrivit lui Vladimir Tismăneanu, sistemul totalitar al lui Ceauşescu a însemnat, aidoma exemplului dat de Stalin, „un şir de identificări psihoemoţionale”, care „l-au făcut (pe acesta, n.m., V.N.) să creadă că personifica raţionalitatea istorică...” El „crescuse în spiritul revoluţiei de sus, luase parte cu pasiune la cele mai aberante excese staliniste din România... Din moment ce se baza în principal pe supremaţia nomenclaturii de partid, garantată de teroarea exercitată de poliţia politică, regimul lui Ceauşescu nu poate fi descris ca o deviere de la modelul marxist-leninist⁷, în ciuda faptului că existau nuanţe narodniciste în terminologia politicii comuniste româneşti. Înainte de toate, această ideologie a speculat înclinaţiile naţionaliste, a exploatat şi a cultivat prejudecăţile antimaghiare şi antisemite, s-a folosit de resentimentele antiruse adînc înrădăcinate şi a încurajat încercările absurde menite să demonstreze superioritatea românească asupra lumii occidentale în anumite domenii ale ştiinţei (temele aşa-numitului protocronism românesc)”⁸. Observaţiile din citatul de mai sus arată elementele graţie cărora poate fi mai bine cunoscut fenomenul totalitar românesc; invocă existenţa unui arsenal ideologic prin care este promovată teama şi duşmănia faţă de „străinii” din exterior şi din interior⁹, exemplul atitudinii majorităţii faţă de cetăţenii aparţinînd grupurilor cultural-confesionale minoritare; evidenţiază acele trăsături ale sistemului politic radical din România care au lucrat în beneficiul unei ierarhii sociale.
Într-o lămurire a orientării ideologice, la fel de importantă mi se pare aducerea în discuţie a consecinţelor amalgamului comunist-naţionalist, contextualizarea şi exemplificarea acestuia, precum şi analiza şi interpretarea regimului comunist românesc ca un caz limită, unul situat între modelul Uniunii Sovietice şi acela al statelor din Europa Centrală, fără a semăna cu niciunul dintre acestea. Trebuie reţinut că sensul totalitar al sistemului politic românesc rămîne esenţial pe durata celor patru decenii de comunism şi că acesta avea numeroase accente de extremă dreaptă ce contrazic ori exclud idealurile de stînga. “Socialismul despotic ca realitate istorică – remarca Leszek Kolakowski – nu este acelaşi cu socialismul preconizat de Marx”¹⁰. În exemplul românesc, controlul partidului şi beneficiile clasei suprapuse de activişti fuseseră mai importante decît numele propriu-zis al regimului. Jocul politic independent al lui Nicolae Ceauşescu – acesta debutase încă în vremea în care liderul Partidului Comunist Român a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, avea să fie deseori încurajat de statele occidentale dornice să găsească punţi de comunicare cu statele aflate în sfera de influenţă a URSS. Datorită intereselor amintite, a conjuncturilor politice zonale, a tradiţiilor naţionale şi a orientării culturale, România devenise un caz particular în Europa de Est.
Totalitarismul practicat de liderii naţional-comunişti români avea rădăcini în gîndirea de tip premodern a elitelor şi a masei, în tradiţiile culturale de dreapta, în orientarea spirituală ce particularizase biserica ortodoxă din România între bisericile surori din Europa de Sud-Est. Pentru a recunoaşte cum a fost posibil acest gen de continuitate submersă şi rapidă de la un sistem totalitar la altul – tranziţia de la fascism la comunism a avut nevoie în România doar de patru ani, 1944-1948 -, important este să reţinem că după război nu au existat analize şi dezbateri temeinice privind cauzele şi consecinţele orientării politice spre extrema dreaptă. Clasa politică şi elitele intelectuale de la mijlocul anilor ’40 nu au avut nici timpul şi nici disponibilitatea pentru a examina în baza unor ample şi corecte informaţii legionarismul, relaţiile militare şi politice ale lui Ion Antonescu cu al Treilea Reich a lui Hitler, consecinţele dezastruoase pentru România ale războiului antisovietic, ideologia şovină şi antisemită a regimului fascist, pogromul de la Iaşi şi masacrarea evreilor români în Transnistria, etc.
Cît priveşte regimul naţional-comunist, el urmărise întronarea propriei ideologii radicale, fără a arăta vreun interes autentic pentru dezvăluirea adevăratei faţete sociale şi politice a precedentului regim. În aceste condiţii, comuniştii români s-au inspirat nu numai de la sovietici, ci şi de la predecesorii lor fascişti, stereotipiile cultivate de legionari supravieţuind aidoma teoriei duşmanului. Haina ideologică diferea: duşmanul de rasă creat prin proclamarea supremaţiei etno-culturale a majorităţii şi eliminarea oricărui grup diferit prin limbă, religie, culoare s-a transformat în duşmanul de clasă prin promovarea dominaţiei unei singure categorii sociale, muncitorimea. Deşi o însemnată parte a vechii elite fusese condamnată şi exterminată, comportamentul şi limbajele social-politice ale noilor lideri nu se deosebeau în mod esenţial de acelea ale predecesorilor. Aspectul este lesne de înţeles deîndată ce admitem că prin conceptul de duşman s-au construit ambele ideologii totalitare, că ele deveniseră nu numai uşor de asimilat, ci şi interşanjabile.
Intervenţia sovietică, impunerea forţată a instituţiilor de tip stalinist, subordonarea temporară faţă de politica lui Stalin şi reconstrucţia administraţiei statale în funcţie de ideologia şi interesele materiale şi strategice ale URSS, au jucat un rol fundamental în geneza totalitarismului comunist în România. Alături de elementele menţionate mai sus, importante au fost: contextul local, moştenirea culturală, tradiţia nondemocratică, idealismul intelectualităţii şi condiţia apolitică a acesteia, absenţa societăţii civile şi a spiritului critic. De pildă, gestica politică a lui Gheorghiu-Dej a fost mult inspirată de comportamentul vechilor elite româneşti, de complexul de superioritate care se manifesta la cei ce au devenit ori s-au autoproclamat “conducători” ai instituţiilor statului, unici ori „providenţiali”, singuri capabili de a lua decizii în numele celor mulţi.


¹ Apud Z. Ornea, Anii trezeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, 1995, p. 70.
² Victor Neumann, Obsesia intelligentsiei române în perioada interbelică: specificitatea etnoţională, în Idem, Ideologie şi Fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gîndirii politice în Europa Est-Centrală, Iaşi, 2001, p. 103-121. Vezi şi Victor Neumann, Neam şi Popor: Noţiunile etnocentrismului şi Conceptul de naţiune la români. O explicaţie teoretică, în Idem, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene, ediţia a II-a, Bucureşti, 2005, p. 117-146 şi p. 147-180; în engleză: Victor Neumann, Romanian Identity: a conceptual confusion? în Idem, Essays on Romanian Intellectual History, Timişoara, 2008, p. 39-70.
³ Nichifor Crainic, Tineretul şi creştinismul, în Idem, Nostalgia paradisului, Bucureşti, 1940, p. 12-13 apud Z. Ornea, op.cit., p. 43.
⁴ Vezi Victor Neumann, Neam, popor sau naţiune?…
⁵ Nae Ionescu, Sufletul mistic, în Idem, Roza vînturilor, Bucureşti, 1937, p. 23-24, apud Z. Ornea, op.cit., p. 71.
⁶ Leszek Kolakowski, Principalele curente ale marxismului, vol.I, Fondatorii, Traducere din limba engleză de S.C. Drăgan, Prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Bucureşti, 2009, p. 325.
⁷ În accepţiunea lui Kolakowski, “versiunea leninist-stalinistă n-a fost decît o versiune, adică o încercare de a pune în practică ideile lui Marx, exprimate de el într-o formă filozofică, fără principii clare de interpretare politică”. Leszek Kolakowski, op.cit, p. 332.
⁸ Stalinism for all Seasons: A Political History Romanian Communism University of California Press, 2003. Cf. varianta în limba română, Stalinism pentru eternitate, Traducere de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Polirom, 2005, p. 252-253.
⁹ Din păcate, profitînd de întîrzierea reconceptualizării noţiunilor cheie, unii istorici se complac în a abuza de înţelesurile vetuste privind definirea identităţii naţionale. Vezi Lucian Boia, România. Ţară de frontieră a Europei, Bucureşti, 2001, p. 175-207. Mă refer la capitolul intitulat “Români şi străini”, în care autorul uzează de limbajul social-politic al regimurilor totalitare. “O ţară împresurată de străini, aceasta este România, şi de aici decurg tot felul de complexe şi de sensibilităţi”. În condiţiile supravieţuirii vechii distincţii etnice între grupurile de populaţii ale României, istoricului i se pare firesc să continue să echivaleze conceptul de minoritar cu acela de străin, rataşînd străinul din interiorul ţării/naţiunii de acela din exteriorul ţării/naţiunii. “<Străinii din afară> sînt dublaţi de cealaltă categorie, a <străinilor din interior>”. Cf. l.c., p. 177.
¹⁰ În continuare, Kolakowski precizează: “Se pune însă întrebarea în ce măsură este el (socialismul despotic, n.m, V.N.) rezultatul logic al doctrinei sale (marxiste, n.m., V.N.). Răspunsul ar fi că această doctrină nu este întrutotul inocentă, deşi ar fi absurd să se afirme că formele despotice de socialism sînt o urmare directă a ei. Socialismul despotic a rezultat dintr-o multitudine de împrejurări istorice, printre care se numără şi tradiţia marxistă”. Cf. Leszek Kolakowski, op.cit., p. 332. Nuanţările sînt necesare, mai ales că ele vin din partea unui autor care a dezvoltat o critică raţională, credibilă, a marxismului, situată în linia acelora ale lui Karl Popper, Raymond Aron, Isaiah Berlin.

(Comunicare prezentată în cadrul Conferinţei Internaţionale în onoarea lui Claude Lefort şi intitulată:Totalitarismele secolului al XX-lea într-o perspectivă comparativă. Noile realităţi vor schimba concepţiile tradiţionale?, Sofia, 28-29 noiembrie 2009. Articolul a fost tipărit integral în revista Timpul, Iaşi, nr.1, 2010, p. 14-16.)