O nouă adresă, mult mai virulentă, sosea la prefectură la 28 septembrie. Ea era redactată de data aceasta de Octavian Furlugeanu, preşedintele organizaţiei judeţene Caraş a Partidului Naţional Liberal, şi aborda aceeaşi delicată problemă: (43)
„Domnule Prefect,
Zvonurile ce anticipau campania de samavolnicii, patronată de oficialităţi, pentru falsificarea alegerilor, se concretizează zi de zi. Atât timp cât cele auzite se reduceau la valoarea unui «zvon» nu m-am sesizat, nădăjduind totuşi că un elementar simţ de etică şi de prudenţă va face oficialitatea să se menţină în afara unor atari acţiuni compromiţătoare. Scontam cele arătate, bazându-mă pe simţul de răspundere şi pe instinctul de conservare al celor ce azi reprezintă oficialitatea, iar în viitor nu vor plăti greşelile decât ca simpli particulari.
Cu regret sunt nevoit să constat că previziunile mele sunt dezminţite. Organele Dvs. subalterne, uitând că atribuţiunile lor sunt puse în slujba întregei Naţiuni, s-au angajat pe panta periculoasă a mistificărilor, favorizând o minoritate. Sfidând interesele generale şi încălcând însăşi legea electorală ce poartă girul actualului regim, cei vizaţi desfăşoară o activitate ilegală şi abuzivă, ocrotiţi fiind de supravegherea nu numai tolerantă, dar chiar încurajatoare a oficialităţii. Astfel, din diferite puncte ale judeţului, mi se semnalează faptul că listele electorale au fost întocmite în creion, dând astfel posibilitatea unor arbitrare modificări.
Cazul concret al unor asemenea nereguli e de găsit de pildă în plasa Bocşa, unde notarul Manciu, dublat de agitatori ca Anţilă, Andrei şi alţii, membri ai B.P.D., şi-au permis să cenzureze listele electorale, ştergând cu sutele pe alegătorii membri ai partidelor de opoziţie. Astfel, de pildă, în Vermeş, Ramna, Biniş, Doclin, numărul celor şterşi se cifrează la câteva sute în fiecare comună, atingând ca proporţii un indice de 65-70% din numărul total al alegătorilor.
Atari procedee, în afară de discreditarea şi mai desăvârşită a regimului, ce patronează aceste ilegalităţi, nu au putut decât să îndârjească şi să producă agitaţii în sânul populaţiei respective. În clipa de faţă, repetatelor mărturisiri de revoltă din partea populaţiei le-am opus sfatul meu de a aştepta soluţia legală a oficialităţii.
Ţin să precizez însă, că pe viitor nu-mi pot lua răspunderea pentru faptele celor neîndreptăţiţi, în ipoteza că Dvs. nu veţi interveni pentru curmarea acestui sistem de flagrantă încălcare a legii. În această situaţie, pentru toate samavolniciile ce se comit în legătură cu listele electorale, Partidul Naţional Liberal, de sub preşedinţia Domnului C.I.C. Brătianu, vă socoteşte pe Dvs., în calitate de Prefect şi şef al administraţiei din acest judeţ, personal răspunzător.
În nădejdea că autoritatea şi simţul Dvs. de răspundere vor putea din nou să înscăuneze domnia legii în locul abuzului şi al bunului plac, vă rog să primiţi asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.”
Vigilent, prefectul nu a dat curs acestor solicitări. Dimpotrivă, când inspectorul general administrativ de la Timişoara i-a cerut, la 11 octombrie, să-i comunice „numărul contestaţiilor depuse de opoziţie şi câte au fost soluţionate” în privinţa înscrierilor pe listele electorale, (44) prefectul Ionescu îşi făcea un titlu de glorie în a arăta cât de intransigent se manifestase. În acest scop, el răspundea a doua zi, 12 octombrie:
„opoziţia a depus
a) pe judeţ 1.416
b) la Oraviţa 172
total 1.588 (contestaţii, n.n.)
au fost soluţionate
a) pe judeţ 171
b) la Oraviţa 19
total 190 (contestaţii, n.n.)”

Rezultă din aceste cifre că prefectura a „rezolvat” un procentaj de 12,07% din contestaţiile depuse în judeţ, 11,04% la Oraviţa şi un total de 11,96% de contestaţii ale opoziţiei. Astfel, o mare parte din electoratul tradiţional al vechilor partide, cunoscut de autorităţi prin constanţa şi stabilitatea sa, a fost lipsit, fără vreo justificare legală, de un drept cetăţenesc elementar, acela de a alege pe reprezentanţii săi în parlament. Operaţiunea aceasta a cunoscut o amploare deosebită şi s-a desfăşurat la nivelul întregii ţări, după un plan bine pus la punct.
Pentru a face faţă acestui iureş greu de stăvilit, cele trei partide din opoziţie (P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.I.) au încheiat la 21 octombrie un acord „pentru apărarea libertăţilor democratice”. (46) Cele trei partide se angajau să se sprijine reciproc în alegeri, dar fără niciun fel de angajamente politice sau organizatorice. Acordul nu s-a materializat în vreun organism electoral comun, nu a presupus prezentarea celor trei partide pe liste unice (deşi liberalii solicitaseră expres acest lucru), nu a determinat nici măcar un program unic de acţiune. Fiecare dintre partidele semnatare îşi menţinea absoluta individualitate în propaganda electorală şi urma să se prezinte pe liste separate în alegeri. Pentru aceasta au insistat în mod special conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc, care doreau să păstreze cu orice preţ individualitatea partidului lor, considerându-l suficient de puternic pentru a câştiga alegerile singur. Astfel, acordul avea mai mult o importanţă morală: el simboliza deplina solidaritate a opoziţiei din România în lupta împotriva instaurării definitive a regimului comunist. În plus, din acel moment, toate acţiunile partidelor semnatare trebuiau să se desfăşoare într-o cât mai strânsă coordonare.
Autorităţile au fost destul de surprinse la aflarea acestei veşti. Nici prefectul de Caraş n-a ştiut cum să reacţioneze în momentul când, la 6 noiembrie, în numele celor trei partide menţionate, preşedintele organizaţiei judeţene a Partidului Social Democrat Independent, Traian Mica, îi cerea: „Cu onoare Vă rugăm, binevoiţi a aproba tipărirea manifestului celor trei partide de opoziţie «Legământul între cele trei partide pentru apărarea libertăţii alegerilor», aşa cum e publicat în ziarul Liberalul din 6 nov. 1946, deci trecut o dată prin cenzură.” (47) După o lungă aşteptare, necesară solicitării unei dispoziţii exprese din partea superiorilor săi, prefectul a sfârşit prin a aproba tipărirea manifestului electoral la 11 noiembrie, deci cu opt zile înaintea datei alegerilor. (48)
Bucurându-se de un sprijin larg în rândul populaţiei, opoziţia a încercat chiar să pună bazele unei rezistenţe efective, constituită din grupări înarmate, care să fie gata în orice eventualitate să elibereze ţara de sub dominaţia sovietică. Încă din 1944, în întreaga ţară au început să acţioneze grupări de partizani, cele mai multe fiind la început fără legătură cu partidele existente legal. Dar preferinţele lor politice se îndreptau natural către partidele opoziţiei. Asemenea grupări începuseră să se înfiripe şi în Munţii Banatului, ca şi în Culoarul Timiş-Cerna. Scopurile lor principale erau: lupta disperată, cu arma în mână şi cu preţul vieţii, împotriva uneltelor dictaturii şi ale comunizării, pedepsirea aspră a foştilor lideri şi criminali horthyşti identificaţi, vinovaţi de săvârşirea unor atrocităţi antiromâneşti şi înscrişi acum în partidul comunist sau în aliata sa, Uniunea Populară Maghiară, provocarea de sabotaje etc.
Grupurile de rezistenţă din 1946 erau reunite în Mişcarea Naţională de Rezistenţă (M.N.R.), al cărei fruntaş era generalul Aurel Aldea, care va fi judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă în noiembrie acelaşi an. Acesta era unul dintre principalii realizatori ai loviturii de stat de la 23 august 1944 şi un apropiat al regelui Mihai: „Este semnificativ faptul că amintita organizaţie (M.N.R., n.n.) a luat fiinţă la îndemnul şi cu aprobarea regelui Mihai I”, dezvăluia istoriografia comunistă. (49)


Note:
43 Ibidem, fila 41 (sublinierile aparţin originalului).
44 Ibidem, fila 58.
45 Ibidem, fila 60.
46 Dreptatea, nr. 212 din 23 octombrie 1946.
47 D.J.C.S.A.N., fond Prefectura judeţului Caraş, dosarul nr. 23/1946, fila 2.
48 Ibidem, fila 3.
49 Mihai Fătu, Ion Spălăţelu, Garda de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist, Bucureşti, 1980, p. 380.



foto: generalul Aurel Aldea; sursa foto: www.wikipedia.org