Vestul.ro
Opinie

„O apropiată împărtăşire a bucuriei poporului meu...”



În volumul „Maria, Regină a României – Povestea vieţii mele”, Regina Maria rememorează momentul întoarcerii victorioase în capitală, după doi ani de exil în Iaşi.


Iată cum evocă Regina Maria, în capitolul „Întoarcerea la Bucureşti după victorie”, reîntoarcerea în Bucureşti, timp în care, la Alba Iulia, avea loc Unirea Transilvaniei cu Regatul României.

"Cotroceni, Duminică 18 Noembrie/ 1 Decembrie 1918.
Ne-am întors cu adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăsnesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!...
Adjectivele sună parcă a gol, când vrei să pui toate pe hârtie. A fost o zi de entuziasm, de delir, în pofida greutăţilor de transport şi a distrugerii lăsate de duşmani; până şi vremea ne-a fost propice, însă ploile torenţiale prăpădiseră cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totuşi aproape la ceasul prescris... Pe cap purtam o căciulă de astrahan cenuşiu, cu o cureluşă sub bărbie, care-mi dădea infăţişarea unui flăcău voinic şi bucălat.. Acest costum era completat de o lungă manta militărească, cenuşie cu guler de blană...
Am fost întâmpinaţi la gara Mogoşoaia de generalul Berthelot şi de câţiva ofiţeri francezi şi englezi, şi, bineînţeles, de generalii noştri în frunte cu Prezan.
Era acolo şi Radu Rosetti cu un zâmbet strălucit pe chipul lui prietenos. Îşi poate cineva închipui cu ce adâncă sguduire ne-am salutat. Caii ne aşteptau la gară. Eu trebuia sa încalec pe marele şi voinicul Jumbo, o adevărată namilă plin de putere, care nu se lăsa turburat de nici un fel de sgomot. E o făptură înţeleaptă, vrednică, de încredere, tocmai ce-mi trebuia în această zi de manifestaţii furtunoase.
Carol intrase călare în oraş, în fruntea regimentului său, iar fiicele noastre plecaseră înainte într-o trăsură trasă de patru cai. Noi am pornit cei din urmă. Regele cu mine, Niky deoparte şi generalul Berthelot de cealaltă. După noi veneau generalii şi toţi adjutanţii noştri şi astfel trecurăm solemn de-a lungul preacunoscutei şosele Kisselef, pe care erau înşirate numeroase trupe; întâi cele franceze şi britanice, apoi ale noastre, în frunte cu regimentul meu 4 Roşiori.
Era întâia oară când salutam pe pământul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea în jurul nostru astăzi, era aproape mai mult, decât puteam suporta. Ne vedeam însfârşit prietenii! Fusesem despărţiţi, fără nădejde, de ei în depărtatul nostru colţişor de lume. În tot timpul războiului nu fusesem niciodată în legătură cu armate aliate, afară de cele ruseşti; iar acestea, la sfârşit, se prefacuseră într’un prilej de groază în loc de a ne fi sprijin.
La mijlocul drumului ne-a întâmpinat un sobor de preoţi în odăjdii strălucitoare; veniseră să binecuvânteze întoarcerea noastră, steagurile noastre şi ale aliaţilor. S’au înălţat cântări solemne şi ni s’a dat să sărutăm crucea.
A doua oprire s’a făcut în piaţa Victoriei. Aici ne-a întâmpinat după datină, primarul cu pâine şi cu sare, guvernul nostru, numeroşi foşti miniştri din toate partidele, corpul diplomatic, precum şi o mulţime de doamne entuziaste care mă acoperiră cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai uşor de înfruntat când eşti călare. După aceasta, urmă intrarea în oraş de-a lungul vestitei Căi Victoria, scumpă inimilor româneşti...
Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperişuri, la felinare, şi steguleţe în mâna fiecărui copil.
Era o simfonie ameţitoare de roşu, galben şi albastru. Eu de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor mulţimii drept în ferestrele caselor şi puteam prinde însufleţirea de pe fiecare chip, să răspund fiecărui zâmbet, să bag de seamă înfrigurarea fiecărui copil şi să simt o apropiată împărtăşire a bucuriei poporului meu...
Bucureştii cunoscuseră toate grozăviile ocupaţiei sub apăsarea unor asupritori nemiloşi, cari împilaseră poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stăpân pe sufletul său, românul nostru galben la faţă, cu capul plecat trebuise să se supună soartei lui. Niciun glas nu îndrăsnea să se ridice deasupra soartei, nimeni nu mai avea dreptul să umble slobod după treburile sale, afară de cei ce intraseră la învoială cu duşmanul; cei credincioşi trăiseră clipe grele.
Iar acum, după aceşti doi ani cumpliţi, ne întorserăm biruitori în ciuda nenorocirii şi a umilinţii, iar visul de veacuri al României, era acum împlinit. Nu e de mirare că-şi ieşise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că până şi pietrele de sub picioarele noastre păreau că ne aclamă şi, că se îmbată de gloria întoarcerii.
Uitându-mă de sus, la toate acele feţe întoarse spre mine, mi se părea că citesc în ochii fiecăruia suferinţele prin care trecuseră.
Alaiul nostru îşi urma drumul până în piaţa unde se înălţa statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vârful braţului stâng. Aici, de când venisem în ţară la 1893, mireasă nevinovată şi plină de dor de ţara ei, fusesem de faţă la defilarea de fiece an la 10 Mai, însă niciodată la o paradă ca aceasta în care luau parte armata franceză şi cea engleză. Poporul însoţea cu urale de entuziasm nebun, trecerea desrobitorilor noştri, care veniseră de peste Dunăre, drum lung ca să fie alături de noi în această zi de pomină.
După defilare urma un Te-Deum, oficial la Mitropolie. Pe când soseau oaspeţii, am avut 10 minute de răgaz, în care să-mi schimb uniforma în haine de sărbătoare. Slujba a fost scurtă, solemnă şi impunătoare; biserica întunecoasă, era luminată de 1000 de făclii, iar pe când îngenunchiam ca să înălţăm mulţumiri către Domnul, cântarea unui cor de multe glasuri plutea în valuri deasupra capetelor noastre. La ieşirea noastră din biserică, înaintă spre noi generalul Grigorescu şi în numele armatei rugă pe rege să primească bastonul de mareşal. Această idee o dădusem eu generalilor, care se învoiseră cu entuziasm, însă pentru Nando fusese ceva neaşteptat. A fost adânc mişcat.
După aceasta plecarăm spre casă, la căminul nostru, la Cotroceni, unde zăcuse Mircea doi ani în singurătate, asteptând întoarcerea noastră...
Aici las să-mi cadă pana din mână. Nu e sfârşitul povestei, căci numai basmele se sfârşesc cu «fericire, cu veşnica fericire», şi aceasta nu e un basm, ci povestea vieţii mele.
Ceea ce a urmat apoi e lung, foarte lung, vrednic poate de luare aminte, dar totuşi e mai bine să-mi sfârşesc aici cartea, acum când m’am întors la mormântul lui Mircea, şi în vechiul meu cămin. Într’o zi voi scrie poate ce au mai urmat. Aceasta rămâne de văzut. Azi simt însă că trebue să sfârşesc evocând cuvintele unuia ce cunoaşte mult din durerile Regilor: «Această trudă dureroasă a dat-o Dumnezeu oamenilor, ca să se oţelească prin ea, Am văzut toate muncile ce se fac sub soare şi iată: toate sunt deşertăciune şi sbuciumare a gândului.»”.


foto: Regina Maria, în grădina de la Balcic, pe care ea însăşi a amenajat-o; sursa foto: www.princeradublog.ro