Venirea minerilor, bătăile pe care aceştia le-au aplicat, devastarea mai multor instituţii, omorurile comise de militari şi alte fapte comise atunci nu au absolut nici o legătură cu Iliescu, pentru că, au decis procurorii, acesta nu a influenţat în nici un fel desfăşurarea faptelor. În data de 10 octombrie, procurorii Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au dispus neînceperea urmăririi penale a lui Iliescu pentru mai multe infracţiuni, prin participaţie improprie: omor calificat, omor deosebit de grav şi tentative la cele două infracţiuni, în cauza privind decesul a patru persoane şi rănirea altor trei prin împuşcare în ziua de 13 şi în noaptea de 13/14 iunie 1990. La această sentinţă s-a ajuns după ce s-a studiat întreaga situaţie şi a rezultat că Iliescu a... făcut ceva, dar nimic grav sau incriminant.
Comunicatul Ministerului Public explică pe larg întreaga sentinţă şi cum s-a ajuns la aceste concluzii. Materialul ar trebui citit, măcar să ne dumirim şi noi ce probe şi fapte stau la baza nevinovăţiei lui Iliescu. Comunicatul îl găsiţi aici.
S-a constatat că atunci preşedintele Iliescu a avut o „iniţiativă” referitor la necesitatea „eliberării Pieţei Universităţii” (necesitate? de ce? să o elibereze de „huligani”?). Astfel că s-a făcut o şedinţă, în urma căreia Ministerul de Interne a elaborat un „plan de acţiune”. Acesta a fost pus în aplicare în dimineaţa zilei de 13 iunie, când a fost „eliberată” piaţa, fără victime. Aşadar, „planul de acţiune” iniţiat de Iliescu şi, mai apoi, aprobat de mai-marii momentului, nu a făcut nici o victimă. Ceea ce a urmat nu a avut nici o legătură cu acest plan, care s-a şi încheiat în data de 13, la ora 9. Devastările care au urmat în acea zi „nu au făcut în nici un fel obiectul acestui plan” (au constatat procurorii). Mai departe, persoanele ucise şi cele rănite în noaptea de 13/14 au avut ghinionul să dea peste militari mai puţin ascultători. Omorurile acestea au fost, fiecare, câte „o iniţiativă personală” a unui militar. A existat un colonel, a existat un general care le-au dat „verde” subordonaţilor să tragă.
Aşadar, iată de ce Iliescu nu poate fi, în nici un caz, inculpat: în cazul infracţiunilor de omor, „instigatorul ia hotărârea infracţională de a ucide şi o transmite, în mod direct sau indirect, instigatului, care trece la comiterea faptei”. Instigatorul „are reprezentarea concretă a faptelor care urmează să se deruleze, precum şi a consecinţelor socialmente periculoase, pe care le doreşte”. Or, s-a dovedit deja că Iliescu nu a avut o reprezentare concretă a faptelor ce au urmat şi nici nu şi-a dorit consecinţe socialmente periculoase. Deci, totul e limpede ca lumina zilei. Dar, de reţinut, vor fi trimişi în judecată câţiva militari care au ordonat celor din subordinea lor să tragă. E clar că justiţia funcţionează şi făptaşii sunt traşi la răspundere.

Ce ar mai fi de zis? Nu se pomeneşte nicăieri de mineri, de venirea lor la Bucureşti, de faptul că Iliescu le-a mulţumit (chit că acum se delimitează de acţiunile acestora), de bătăile pe care le-au aplicat aceştia oamenilor, de faptul că minerii au devastat clădiri, sedii, instituţii. Nu se pomeneşte de nimic. Ştim doar că, analizând toate probele, justiţia română a hotărât că Iliescu este complet nevinovat. Iar justiţia, mai ales cea română, este imparţială şi corectă, iar acum dovedeşte, o dată în plus, acest lucru.

Declaraţiile lui Ion Iliescu după aflarea sentinţei:

„Dacă nu exista 13 iunie, atacurile unor formaţiuni rebele împotriva Poliţiei, Ministerului de Interne, a televiziunii naţionale, cu formula idioată de atunci „Singura soluţie, înc-o revoluţie!”, la trei săptămâni de la alegeri, când se pronunţase populaţia ţării, era o acţiune aberantă şi periculoasă pentru stabilitatea ţării. Cine apăra stabilitatea ţării, acţiona în interesul ţării. Cine ataca instituţiile statului, forţele acelea rebele, ei sunt principalii vinovaţi pentru instabilitatea de atunci, inclusiv minerii, care au venit la incitarea acestor forţe nenorocite, care au vrut să tulbure liniştea ţării”.

Discursul lui Ion Iliescu în 15 iunie 1990, în care le-a mulţumit minerilor:

„Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Cozma şi celorlaltor lideri sindicali care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat în aceste zile. Deci vă mulţumesc tuturor pentru tot ce aţi făcut în aceste zile.(...) Ştim că avem în dumneavoastră un sprijin de nădejde, când va fi nevoie, vom apela!”